poezii noi

uitare

nici nu mai ştiu
în ce zi era
sau
cel puţin
dacă bătea vântul
când am învăţat
să păşesc prima oară
pe inimi

îmi amintesc doar
râsul meu
durerea mamei
şi mirosul cald de plăcinte

mai târziu
spre sfârşitul icoanelor
dincolo de câmpul inimilor
mai departe
de tot ce ne ţine aproape
am învăţat să privesc
suferinţa

eu însumi
inimă călcată
de primi paşi
ai copilului meu






Neştiinţă

niciodată n-am ştiut
cum poţi tu aduna atâta iubire
şi ce e la tine acolo
în suflet dimineţile în care
surâsul tău singur
alungă toate nopţile acestei lumi

niciodată n-am ştiut
nici măcar nu te-am întrebat
unde îţi aşezi
pe unde mai găseşti tu loc
pentru atâta iubire
în fiecare zi
şi cum reuşeşti de fiecare dată
să-mi alungi toate fricile
adunate în mine

chiar şi acum
privindu-te dormind
alături de îngeri
simt deja cum visele tale
au înflorit toate speranţele mele îngheţate

vrei să rămâi primăvara mea
pentru încă o veşnicie?





singurătate şi cafea


ai vrut deodată să fii singură
în mijlocul singurătăţii
chiar dacă în casa ta
demult era doar mirosul amintirilor tale

nici nu ai avut timp să observi
că uşa inimii ţi-a rămas deschisă
că ai plecat desculţă prin ploaie

ai vrut doar să fii singură
udă şi goală
să nu mai ai întrebări
şi să nu mai aştepţi răspunsuri

de aceea în acea zi
ai fost singura femeie goală
pe terasa cafenelei mele
deschisă de atunci
numai singurătăţii tale

uşa...uşa inimii tale
pot s-o închid azi
pe dinauntru?


monolog


ultima bucăţică de lume
tocmai am înghiţit-o
în paharul cu vodcă
şi nu pot să înţeleg
cum s-a salvat ospătarul
care ţipă la mine

şi ce ar trebui să fac
acum când nu mai existăm
decât noi
eu şi el

mă temeam până să ajung aici
că tu vei fi rămas tărâmul meu
şi că ziua în care m-ai părăsit
a fost cea de pe urmă

dar nu poţi fi decât ceea ce gândeşti

ar trebui cred
să salvez lumea din mine
cu încă o vodcă


femeia fatală

eşti incredibil de frumoasă
azi
când toate pietrele dorm
cu faţa în jos
şi mirosul toamnei
s-a aşezat liniştit pe fiecare alee

ar trebui să fii arestată
pentru port ilegal de fericire
şi contrabandă cu zâmbete

iar apoi e chiar inuman
să te plimbi aşa despuiată
arătându-ţi sânii pe rând
tocmai prin parcul în care
pensionarii se îngrămădesc
să-şi încălzească amintirile

chiar dacă tu nici nu ştii
că în urma ta
gospodinele au atacuri de panică
iar bărbaţii devin brusc trubaduri

chiar dacă nu vezi că puştii
aleargă stupizi cu ochii lipiţi
de coapsele tale
tot ar trebui să fii condamnată
în acest stat de drept
pentru simplu fapt că exişti

din culpă



paradoxul tău

tu veneai de dincolo de moarte
şi nici măcar nu îţi aranjasei
părul pentru asta
veneai spre lumină
doar cu o ciocolată
ca şi cum asta o puteai face
în fiecare zi

noi atârnam în balanţa iubirii
privindu-te aşa ca la cinema
fără să ştim că doar dragostea
pentru noi
te purta către înviere

veneai dinspre moarte
sperând să ne poţi renaşte
pe noi
îngerii şi demonii tăi





Zile neinventate


îngropai frunzele
şi te alintai sub soarele crud
era sâmbăta
duminica nu era inventată
iar lunea dintre marţi
şi restul cuvintelor
era înfăşurată încă în
propriile ei amintiri

curgeai atât de firesc
în peisajul sfârşitului de inimi
şi părul tău imens
flutura ca strigătul lui Ahile
peste lumi şi sentimente
doar de tine ştiute

acum taci
deşi n-ai încetat
să cauţi pietre rotunde
prin grădina mea
să râzi de atâtea lacrimi
şi să zbori
în toate zilele neinventate

doar eu sunt mai străin
cu o zi
şi aştept încă împietrit noaptea
să-ţi pot mângâia sărutul




echitate

împărţim sentimentele
şi jumătate din visuri
chiar dacă paşii tăi
sunt mai lungi
cu câteva lacrimi
iar eu de-abia îţi zăresc
amintirile

împărţim lumea
şi tu ai ales noaptea

mai avem puţin
tu vei veni oricum
chiar dacă eu am să uit
să te strig
de pe piedestalul
pe care m-ai lăsat
să număr stelele din privirea ta

împărţim


tâmplarul

un tâmplar de la marginea lumii
tâmplărea într-o zi o poveste
şi doar lemnul cuminte ştia
că în inima lui e tristeţe
ar fi vrut să sculpteze cuvinte
sau să spună povestea cuiva
dar aici demult se oprise timpul
şi viaţa
aşa
învăţase să fie tâmplarul
un ultim tărâm
iar de teama uitării de sine
îşi dorea să îşi facă un drum
pe care copiii din lume
ce în viaţă veni-vor cândva
să ajungă măcar doar o clipă
până în inima sa




mamei

te văd tot tristă
mângâind cărarea
cu palmele însângerate
de amintiri
şi-n fiecare clipă
priveghind mirarea
ţi-i orizontul leac
pentru priviri
doar tu mai ştii
că pasul meu
rămas-a în această tină
şi nicăieri sufletul meu
nu va găsi
precum aici odihnă
te văd mereu în tot ce sunt
şi-ntotdeauna fi-voi lângă tine
şi chiar de nu-s
voi fi mereu
mereu lângă iubire



epidemie

te molipsisei de moarte
şi privirea ta roşie scruta
neverosimil de străin
surâsul meu aranjat
îţi păreau cunoscute toate
mirosul lumânărilor
oglinda cernită
chiar şi cuvintele
spuse pentru a fii spuse
„ce să-i mai faci?”

te molipsisei din cauza vântului
ce legăna moartea
cu fiecare adiere
uţa...uţa

inutil încercasem eu
să amestec cu viaţă
ochii tăi abandonaţi
atât de devreme în Styx

te molipsisei cu moarte
plină de viaţă
şi dragostea mea
nu mai însemna pentru tine nimic
„ce să-i faci?”
răsuna atât de crud
în fiecare ciripit
în fiecare zbor

dar tu
tu nu vrei să ştii
că încă eşti vie






dincolo de cuvânt


am obosit visându-te
iar tu obosită
mă visai gol
în preaplinul inimii tale

trecusem demult dincolo
dar tu continuai să mă simţi
respirând odată cu tine

am obosit
de aceea
am învăţat să tac
chiar dacă par o întâmplare
nimic din ceea ce am fost
nu trebuie să îţi tulbure visul

am obosit visându-te
şi am rămas aşa
dincolo de orice cuvânt





măicuţe în zori

femei ce par icoane
coboară dimineaţa
îmbrăcate în vis
să mângâie altarul
şi prin strane
să-mpartă mirul pentru obidiţi
coboară parcă din lumină
foşnind prin lacrimi şi din rai
aduc cu ele mila şi umilă
le e şi sărutarea tinei pe ce stai
măicuţele mai pot să ne asculte
cu inima spre noi
şi mâinile în cer
pământul de se mai învârte
doar pentru ele încă nu-i mister!






sinucidere


îmi tăiasem venele cu unghiile tale false
şi o făcusem din curiozitatea mea maliţioasă
privind interiorul meu prea abrupt
cum îmi spuneai tu

nici o clipă nu mi-am imaginat
că prin venele mele incolore
circulă doar cuvinte roşii
speram doar să pot muri liniştit
rostul meu fiind epuizat odată cu contul bancar
însă n-am făcut altceva decât să pierd toate literele din mine
pe covorul persan
şi să nu mai pot să îţi spun nici măcar adio

dacă vei mai vrea să ştii ceva despre mine
scutură covorul într-o zi şi adună cuvintele

un puzzle pentru eternitatea ta





tatălui,poet

îţi frământai mustaţa obosită
de parcă în perii ei grizonaţi
s-ar fi aflat toate răspunsurile negăsite
de nici un filozof
semănai cu omul de la salubritate
şi chiar trecusei într-un timp
prin ştatele lor de plată
însă atunci când vorbeai
parcă Dumnezeu îţi aşeza litere în gură
coborâte din stele


de aceea zâmbeai ori de câte ori
noi
te priveam atât de mândri şi uimiţi
atunci când ne lăsai pe cuvinte
să călărim dimineaţa prin Eden




cronica unei zile de vară

te-ai sinucis
singură
într-o duminică
goală fără intenţie
fără să ştii
că dragostea
pe care ai vrut
să o îngrămădeşti
în inima ta clonată
era mult prea ascuţită
la capătul ales

ai rămas brusc uimită
cu câtă uşurinţă alunecai
în asfaltul fierbinte
înaintea credincioşilor
izgoniţi din biserică

nu ai spus nimic
te-ai stins fericită
plină de jumătate
de dragoste
puţin teatral
şi puţin patetic

păcat
vor spune cei mai mulţi
ai fi putut măcar să îţi alegi
o zi ploioasă
asfaltul ar fi rămas curat







balerina timpului


fluierai a duminică
deşi era încă joi
joia neagră
când Iuda îşi număra arginţii
dar tu nu ştiai asta
şi nici nu ţi-ar fi păsat

fluierai a duminică
în fiecare zi
şi făceai piruete largi
într-o lume prea strâmtă
aşa cum te învăţase cândva
bunica în curtea ospiciului

fluierai senină
cu ploaia despicată pe umeri
numărând savant
toate secundele
despărţirii de mine

ar fi târziu acum
să opresc numărătoarea ta infinită
azi
mâine
cândva

dar am să vin
să te văd fluierând a duminică
în fiecare an
joi









o zi în paradis


prin părul tău umbre perechi
dansau fermecate cadrilul
erai întinsă prin soare perfect
răstignind abstinenţi cu duiumul
peste sânii tăi armate de ochi
defilau desculţe-n Gomora
prin nisip te topeai păcătos
aşteptând contopirea cu marea
erai o Elenă regină de bal
eu ca Paris te iubeam în aval
Meneleu se juca cu Ahile şaişase
un regizor stupid fluiera pe terase
o zi se pierdea firesc către noapte
iubito rămâi ... eternitate






lacrima din geamantan


ţi-ai aşezat trecutul în geamantan
liniştită ca o romanţă
şi pentru că mai aveai loc
iar eu nu ţi-am purtat niciodată ranchiună
ţi l-am dăruit şi pe al meu
să le poţi aşeza în vitrină
bibelouri în casa cea nouă
cu sigiliu de firmă

eu doar uimit
te-am privit
o zi întreagă
cum îţi aşezi amintirile
în cutii tot mai mici
şi nu am putut să îţi spun nimic
te teamă să nu te dizolvi şi tu
în mirosul de acetonă


ţi-am dăruit tot
şi soarele intră mai uşor acum
prin fereastra mea

o singură lacrimă
am păstrat

fără intenţie

dar nu ţi-ar fi stat bine
cu două bagaje







Fiicei din vis


atât de mult aş vrea azi
să îţi pot încălzi mâinile
şi să îţi şterg lacrima rebelă
care nu se opreşte niciodată
atunci când ochiul tău se izbeşte
de chipul meu îmbătânit prea devreme
cum gândeşti tu
pentru atâtea câte mai am eu de făcut

atât de rar în ultima viaţă
mai pot să te cuprind
pentru că de aici din raiul meu
cum îi spui tu grădinei din care
ai crescut lângă trandafiri şi petunii
e atât de greu de ajuns până la tine
cea care ţi-ai dorit să viszi lângă cer

te privesc doar ca pe o icoană
tu ai încă mâinile reci
măcar de nu s-ar mai opri monitorul
până când soarele va inunda din nou
acoperişul lumii
unde drapel fără ţară
părul tău flutură numele meu





dor


mi-e dor să-ţi îmbrăţişez cuvintele
legănate de-alint
cuvintele tale roşii astrale
coborâte şoptind
ca apa prin sete
mi-e dor să te visez
ţinându-te de mână
să-ţi ascult inima
şi gândurile fugărite de ploaie
mi-e dor să respirăm
dimineaţa lumina
să cântăm cu cocoşii iubirea

de surâsul tău dăruit mie
în fiecare clipă
din eternitate
mi-e dor







steaua copilăriei


în geamul copilăriei mele
încăpea doar o stea
mereu aceiaşi
minunată mereu

în fiecare noapte senină
se oprea să îmi mângâie fruntea
şi să îmi povestească ceva despre Dumnezeu

pe tata îl împuşcaseră comuniştii
pentru cămaşa lui verde
(singura)
iar mamei nu-i ajunseseră niciodată
mâinile
pentru un geam mai mare

eu îi spusesem Ioana
aşa ca surorii mele
plecată şi ea tot acolo
sus

îmi ştia fiecare gând Ioana
steaua din fereastra mea
cât o nucă

ca o prietenă
ca o soră
mai apoi ca o mamă
când aceasta se duse şi ea

demult mi-am schimbat fereastra
şi viaţa
dar oricâte stele încap acum
în odaia mea
mi-e tare dor de Ioana

steaua copilăriei mele apuse





strigăt



nu de carnea ta care va putrezi
nici de oasele ce-ţi vor rămâne zălog
de gândul tău mi-e dor alergând prin lumină

nu de sărutul infinit
nici de îmbrăţişarea nebună
mi-e dor de liniştea cu care mă scalzi
dimineaţa prin vise

nu de roşul miros viu
aprins în toate nopţile respirate cu tine
mi-e dor
de glasul tău răpit de îngeri smintiţi

nu pe tine te caut femeie
iubirea o strig






tată şi fiu


în fiecare dimineaţă
andrei mă duce la şcoală
îmi împleteşte grijuliu visele
şi nu uită să mă îmbrace
cu speranţa de pe tocul uşii
râde
nu s-a plâns nicodată
de sarcina pe care o are
nici de scapările mele
atunci când încurc realitatea
cu imaginaţia
uneori mă duce la teatru
prin parc la topogane
sau prin librăriile cu miros de eminescu
şi seara îmi povesteşte despre 2012
nu înainte să ne rugăm pentru
toţi taţii fermecaţi de zâna copilăriei

acum trebuie să fug
andrei mă aşteaptă
să cucerim cupa campionilor






Speranţă prin teamă


când mă sufoc de teamă
şi cerul se coboară
strivind acoperişuri
şi cuşti de şobolan
când dăngănit de clopot
mi-e inima ce urlă
şi ochii-n întuneric
se-agaţă de tavan
eu doar o mână slabă
abia mai pot s-aşez
pe fruntea unui înger
băiatul meu
visez
şi-ncet se urcă cerul
lumină prin ferestre
îngerul meu
copilul meu
poate că Dumnezeu
chiar ne iubeşte






Introspecţie



mereu sunt uimit cum poţi tu
urca scările de-andăratelea mai repede
decât toţi colocatarii din această arcă
şi mai ales decât mine
inventatorul trecutului
aş putea fi chiar mântuit
dacă nu m-aş urî atât de mult
pentru că ţi-am dezechilibrat marele zbor
spre Nirvana
continui doar să rămân un voyeur stigmatizat
mirosind a credinţe amestecate cu sângele
virginităţii tale premature
în aşteptarea minunatei întâmplări
chiar sunt buimac de uimeala
cu care urci înapoi privind înainte
şi mă tem cumplit că m-ai putea face
fără să ştiu
mai fericit decât aş putea suporta









dorinţă



te-aş mai deschide şi astăzi floare
uitare
scrisoare
mirare
iubito-paradis-e-numele-tău

curge prin mine dureroasă ninsoare
răbdare
culoare
atât de frumos am zburat amândoi

picuri mici licurici
obosiţi
mistuiţi
amintiri frământate de soare
suflet-furtună-de-mare

ţi-aş mai pune şi astăzi duios
curios
păcătos
sărutul pe buze şi gene
parcă aud şi acum râsul tău
adunând în mine poeme

aş mai pune o dată viaţă
gheaţă
dulceaţă
peste sânii tăi răstigniţi
rătăciţi
părăsiţi
împărţiţi
de căuşuri de palme străine


dar- nimic-din-ce-aş-mai-face-azi
mâine
mereu
nu mai poate ajunge la tine

eşti eternitate





pagini de jurnal (6)


te-am simţit mirosind a iubire
clocită
în mintea ta de o lună sau două
tocmai de atunci când ploua în sufragerie
de la sinuciderea neintratei la facultatea de medicină
mirosea tare
deşi channel stătea călare pe tine la fel de posesiv
ca acela cu care ai fabricat izul mizerabil al trădării

te-am simţit
dar am rămas la fel de tăcut
şi lacrimile
te-am minţit că sunt din tavanul
pe care încercam deunăzi să-l cârpesc
să nu mai picure peste Busuioc tocmai când ne spune
cum va fi mâine pe strada de care eram atât de mândru
că locuim amândoi
cu un scop anume

am tăcut şi am înghiţit chiar şi o bucată de lavabilă
uscată până mi-a venit ideea să dorm pe balcon
măcar să fiu mai aproape de moarte
dacă peste noapte nu voi mai putea să mai plâng











Iubire si iertare


Dumnezeu venise la tine
când ţi-au tăiat buricul

l-ai cunoscut chiar mai înainte
în vise
şi apoi în fiecare zi


doar eu am ştiut
că nu vorbeai singură
îi simţeam lumina în fiecare privire a ta

te-aş fi iubit oricum
în ziua aceea însă
ai venit singură
în ochii tăi lumina se stingea

ştiam că a doua zi vei dansa desculţă
pe un foc aprins de necunoscuţi

nu te-am urât
doar uneori am plâns
atunci când Andrei striga
„mamă”

te-a uitat

Dumnezeu
a continuat să ne viziteze

nu ne-a spus niciodată nimic despre tine
pentru că aştepta încă să îl cauţi
la fel ca şi noi

e seara de Crăciun
nepoţii râd
Andrei cântă cu Dumnezeu

aştept senin
întâlnirea de dincolo
acolo unde te-ai grăbit să ajungi
când ai înţeles ce ai pierdut

nu-i nimic
vom învăţa din nou

altadată











comemorare



de te-am iubit cândva îţi cer iertare
să te urăsc de-aş fi putut
acum această tristă întâmplare
ne răscoleşte ca un început
--------------------------------------


erai frumoasă ca o duminică
de paşte
cu mirosul de cozonaci în priviri
şi sânii plini de vinul împărtăşaniei
surâsul ţi-era încondeiat
aşa ca un ou de pus în vitrină
iar tălpile păreau să te poarte
deasupra colbului

nimeni nu ştie nici acum de ce
sau de unde
dar când ai intrat în biserică goală
de orice prejudecată
timpul s-a oprit câteva eternităţi
să numere cu tine lacrimile
unui trecut pe care l-ai atârnat
fără să ceri voie de urechea dreaptă
a preotului topit şi el ca o lumânare

apoi ai ieşit la fel de goală
iar umbra ta de lumină
a rămas scrijelită pe toate porţile
şi mirosul tău bântuie încă
pe străzi
ca un blestem fericit





Invitaţie

Şi-acum mai sunt de veghe
În jurul Libertăţii
Măreţii daci la Ulpia
Cu inimi ca de leu,
La Haţeg arde încă
Făclii lângă cetate
Se mai aud în noapte
Pocale ce se-nchin
Străine eşti acasă
De vii să ne-onorezi
La Nalat,Colţ,Sălaşu
Ori Mălaieşti să stai
Cu noi s-asculţi istoria
Şi iarba cum ne creşte
Odată cu mândria
La Densus şi Prislop
Faci parte şi împarte
Această bucurie
Cu noi şi ceteraşii
Ce mândrii vor cânta
De s-or pleca şi munţii,
Vestitul Retezat...
E mare sărbătoare
În inimi azi la Haţeg
Şi cântecul ne-aşteaptă...
La drum,nu ezita!














Sentimentele aşteptării




mi-e alb de tine
vara aburindă
fată morgană
curgand printre spice

de tine mi-e galben
dimineaţa în mare
când soarele urcă
la mine în sân
iar visele calde
te strigă şoptit

mi-e atât de roşu
sălbatic
în iatacul meu dalb
respirând praful de lună
şi singur învăţ să mor
colorat de sentimentele
aşteptării

poezii de suflet

Dublu infarct




Edmundo avea două inimi
una mai mare şi una mai mare
aşa se născuse singur
într-o duminică după Paşte
şi asta fiindcă Speranzza mama lui
îl făcuse din flori
floarea- soarelui şi ochiul-boului…

nu obosea niciodată
iar în inimile lui încăpeau
o mulţime de oameni
chiar şi un elefant trist
pe care îl găsise într-un bordel


se îndrăgostise însă brusc
de gemenele mexicane
aduse în coliba sa
de un tsunami nebotezat



iar acum când iubirile lui
se dezumflaseră fără preaviz
total şi irevocabil
Edmundo omul cu două inimi
se decise să moară
de dublu infarct!

















Două cuvinte

Împrumută-mi te rog
două cuvinte
de ieri de la prânz
am rămas fără litere…
mi-am răscumpărat Adevărul
ipotecat
înainte de naşterea mea….


eu ştiu că tu nu împrumuţi
cuvinte niciodată


dar măcar azi de ziua mea
fă o excepţie….
îmi doream adevărul
aşa cum te doresc pe tine

doar două cuvinte îţi cer
acelea pe care le ţii
în servanta creierului tău mic


promit să ţi le înapoiez
cu camăta cuvenită
după miezul nopţii
când îmi voi fi vândut
sufletul….

















Răstignire


te-am îngropat cândva în mine
şi egoist acolo te-am uitat
toţi îngerii te căutau pe tine
dar şi speranţa eu ţi-am luat

făţarnic îi spuneam ” iubire”
şi tu o vreme ai crezut
că dacă te-am zidit prin vine
eu sânge de vampir n-am mai avut

zâmbeai doar trist cu ochii goi
din colivia minţii mele
fără să ştii că din noroi
nu poţi să-ţi faci mărgele

te-am vrut a mea şi tu ai fost
tot ce-aş fi vrut vreodată
dar te-am ucis fără de rost
şi nu mai văd vreo poartă




Nimic


apoi nimic
te opreşti şi spui simplu
„va ploua”
parcă viaţa şi-ar ţine respiraţia

alergi cu viteza unui tren sălbatic
şi brusc te izbeşti
de zidul singurătăţii

linişte

mintea ta încearcă să iasă
să explodeze
chiar dacă degetele ţi-au rămas
înţepenite
pe mânerul iubirii
apoi nimic
simplu
un chiştoc aruncat

râzi
deşi ştii că n-ar fi trebuit
să plouă
că n-ar fi trebuit să exişti

te opreşti şi uimit
îţi priveşti umbra
plecând înainte

apoi nimic


Fluturi

azi fluturi mi-au dansat
pe piept
de-atât târziu se făcuse
devreme
prea multă lumină
scăpase prin lut
şi visurile se-ndreptau
spre cină

tu nu poţi crede
nici nu vrei
să-ntorci clepsidra goală
că mai exist
şi chiar te vreau
şi-mi este încă teamă

m-ai petrecut cândva
aici
pe ţărmul unei linişti
fade
iar timpul ţi-a ucis încet
şi chipul meu de pe retină

nu-i vina ta
a nimănui
că mi-este încă sete

azi fluturi mi-au dansat
prin piept
şi nu sunt trist
doar te aştept



Altă viaţă...


dar cuvintele tale
nu mai sunt aici

nici buzele tale
nu mai sunt

alte cuvinte ascult
alte buze sărut

viaţa aleargă
în jurul meu

râde stupidă
şi-mi face instantanee

din sentimentele
mele - puzzle
croşetează şosete
pentru întoarcerea ta


Deşert

din amorţeala minţii
mintea nu mă scoate
mi-i sufletul smochină
la un geam

cuvintele se sparg
crăpate
de umbra ta rămasă
pe tavan

lumina raţiunii
se topeşte
am devenit
secundă de nisip

e prea târziu
să-mi fie sete

doar curg încet
spre nesfârşit




Lupii

eu bat la uşa ta din nou
şi-n inimă îmi urlă lupii

te vreau flămând
şi bat mereu
la poarta-ţi grea din suflet

nu-ntrebi nimic
nu zici nimic
dar ştiu că eşti acolo
râzând că plângi
tot aşteptând
să-ţi înţelegi destinul

mi-a mai rămas un lup
în piept
şi te mai strig o dată
cuvintele se sparg de cer
n-am să-ţi mai cer nimic

rămâi
îţi las la uşă lupul istovit
şi urletul din mine

de vei deschide într-o zi
mă vei găsii în tine


Karmă

ai timp
mă-ntreabă moartea
astă seară
ironică Sybillă
goală
prin patul meu
tot căutând hârjoană
ai timp
ai timp
şi râde nimfomana
uitând că-n fiecare ceas
i-am dăruit
săruturi
legământuri
că-n fiecare noapte am murit
şi râde
râde
nesătula
de parcă ar fii un clown plătit

dar nu va ştii nicicând nebuna
că eu renasc prin tine nesfârşit







Întreabă-mă mai departe

doar şase ţigări
până la rasărit
(răsăritul cui)

cum să-mi împart
disperarea în şase ţigări

întreabă-mă străine ceva
e noaptea întrebărilor

tu şi cu mine
am putea fii prieteni până
la ziuă
semănăm atât de bine
cu noaptea

întreabă-mă
oricum nu-ţi voi răspunde

dar e plăcut să crezi
că exişti

să nu fugi şi tu
mai avem atâta noapte

întreabă-mă
mai mergem
vreme de şase ţigări
apoi te voi ruga
să mă ucizi

şi să mă-ntrebi mai departe



Nud

dar tu erai goală
şi cuvintele ţi se scurgeau
pe bărbie
pe sâni
aproape nemestecate

erai goală
şi lumea se îmbulzea
să te umple
ca şi cum n-ai fi fost
sau poate tocmai de aceea

iar lacrimile ţi se învârteau
în jurul capului
ca un nimb sfidător

erai goală în mijlocul
celor plini de ei
ca o păpuşă
ca o lună
ca un pahar
şi sufletul tău gol
îmi sorbea
toate sentimentele
îngrămădindu-le aşa la un loc
ca într-o gaură neagră

aş fi putut muri
dar tu erai goală
pe piedestalul ochiului meu de sticlă
(şi oricum aş fi murit cu ochii deschişi)




Albastru
mă tem şi acum de albastru
„eşti bolnav”zice doctorul
„eşti pierdut”spune prietenul
„e tâmpit” şuşotesc vecinii

mă tem şi acum
pentru ce altceva mi-aş
pune ochelari de orb
când tu mă priveşti uimită

„eşti bolnav”
„eşti pierdut”
„e tâmpit”

doar tu ştii adevărul
sunt mort de dor de albastru



visată femeie

prinde-mă
picioarele tale sunt mai lungi
cu câteva lacrimi
uimeşte-mă
cât de repede
poţi tu inventa ceva
cu care să mă ţii legat
de verdele ochiului tău drept
de căldura sânului stâng

hai
visată femeie
mirată poţi sa rămâi
cât de mult semănăm
dar fă-mă să cred
trebuie să cred
că eşti unică



Râd

şi râd ca un nebun
sau poate nebunul din mine râde

cine ştie
cine mai ştie ce e nebunia
sau cine de cine râde

şi râd ca un nebun
sau întocmai bun
de sălbatica mea agonie

tu taci
o piatră vie
un gheţar
ori poate numai
disperare

şi râd şi râd de râsul meu
sau poate râde Dumnezeu

tu şi cu mine
eu fără tine
un cerc pătrat
minciună
păcat






Viaţa

dar viaţa mergea înainte
cineva ar fi trebuit să numere
clipele irosite
păcatele
speranţele
şi lacrimile s-ar fi putut
întoarce în ochi


dar viaţa mergea înainte
înaintea noastră
cineva ar fi trebuit
s-o oprească
şi să o trimită
înapoi spre începuturi
spre fericire


Ziua aceea

ce nume să-i dăm
acestei zile
dintre miercuri şi joi
dintre astăzi şi mâine

cu ce cuvânt vom umple
acest gol
dintre mine şi ieri
dintre tine şi mâine

cum îi vom spune
clipei dintre dor
şi minciună
când vom ştii
să murim împreună








De ce

de ce sunt păsările vii
când pleacă unde pleacă
de ce nici tu n-ai să mai fii
când ploaia o să-mi treacă

cum stau de ceruri agăţate
aripi de inimi
inimi de destin
de ce ai lacrimi sfărâmate
de ochii mei când se închid

unde visezi când norii plâng
pe îngeri cu umbrelă
şi sentimentele se frâng
bolnave de ciroză

de ce sunt nopţile pictate
pe pânze de cearcefuri
şi gemetele tale
cântate de tarafuri

de ce atâtea întrebări
răsar în mintea-mi goală
când tu încă mai dormi
şi lumea se destramă


Judecata

Mă strângeai de lacrimi anost
curcubeul se-adăpa într-o mare

prin copaci un vultur ghebos
aştepta să murim în picioare

sub tălpile tale tăcute
aleeile făcuseră riduri

furasem două litere mute
de-un copil agăţate pe ziduri

tu aveai inima jumătate afară
aripile mele erau în cătuşe

un surd dirija o fanfară
în suflet mai aveam o căpuşe

............................................

mergem clatinaţi de iubire
lângă noi Dumnezeu
a-nceput Judecata


vom mai fii în această Zidire?
trimite-ne Doamne plata!




Poveste de dragoste


tu te-ai născut bătrână
şi nu ai curs niciodată-n aval
îţi ţineai bunicii de mână
şi de Crăciun întinereai cu-n an

eu am venit precum ceilalţi
mi-au tăiat buricul
şi mi-au tras două palme


tu veneai spre mine
dinspre înţelepciune


eu din joc
spre niciunde

ne-am întâlnit
la jumătate

tu scăpasei de riduri
eu aveam cateva fire albe


ne-am împletit
şi am zburat mai sus
decât îngerii

şi acum suntem împreună
eu un moşneag
iar tu fetiţa ce o ţin de mână

mai avem atât de puţin
şi ne vom întoarce acasă

eu în lut
iar tu în speranţă




jocul cuvintelor


ne jucăm cu cuvintele
tu pe o stea
eu undeva prin lume

culese necoapte
ni le aruncăm
unul altuia
şi râdem
mâzgăliţi
de mustul lor
dulce-acrişor

cândva nu aveam nevoie de ele
poate fiindcă
te ţineam atât de strâns
şi sărutul ţinea loc
tuturor cuvintelor

acum ne minţim
îmbrăcăm cuvintele
în staniol roşu
aşa să semene cu Crăciunul

de la tine la mine
de la mine la tine
cuvintele ne izbesc
aproape mortal

„încă te iubesc”
„încă te doresc”

ne jucăm
cuvintele sunt gratuite
tu pe o stea
eu încă prin lume

dar cuvântul acela
adevărat îl ascundem
în fiecare zi
jumătate la mine
jumătate la tine

„adio”



Ultimul cuvânt

în cimitirul cuvintelor tale
de veghe stau îngeri răniţi
o Madonnă cu tălpile goale
desenează pe ziduri smintiţi

e prima ninsoare din lume
şi fulgii de zăpadă mă orbesc
aş vrea să te strig iar pe nume
dar demult am uitat să vorbesc

doar mă târ pe aleeile mute
din inimă mi-am făcut lumânare
printre cruci o mie de ciute
vor să fie din nou căprioare

un cuvânt să fi lăsat cu mine
să mă legăn cu el peste vise
să-mi amintesc uneori despre tine
dar le-ai vrut pe toate ucise

în cimitirul cuvintelor tale
inima îmi arde mocnit
un gropar pământ mai prăvale
peste ultimul tău cuvânt răstignit





Fără cuvinte


am crezut într-o zi
c-am spus totul
vroiam să-mi sting inima
şi să merg la culcare
fără să ştiu că doar tu
eşti marea mea căutare
ai fost lângă mine o viaţă
eu n-am putut să te văd
acum
disperat
o paiaţă
te caut pe străzi
şi mă-njur
am iubit doar iubirea
dar n-am ştiut să-ţi dăruiesc
un miligram de fericire
e prea târziu
ce pot să-ţi spun
nici nu mai ştiu de am vreun drept
să îţi cerşesc iubirea
ce mult aş vrea să-ţi regăsesc
pentru o zi măcar
de ieri
privirea
în viaţa ta nu mai am loc
un alt bărbat îţi este mângâierea
şi totul nu mai este joc
iar între noi mai e numai tăcerea



Trenul fericirii

ne-am cunoscut într-o gară de vise
era în noaptea de ajun
tu aveai lacrimi aprinse
pe peron se plimba moş Crăciun
viscolea liniştit cu speranţe
trenul întârzia de o viaţă
amintirile fluturau peste case
doi bătrâni desenau flori în gheaţă

ne-am cunoscut într-o gară de vise
era iarna din urmă
sângerai din pupilele ninse
eu îmi pierdusem o umbră
mulţimea împingea disperarea
copiii ţipau după ţâţă
nenăscuţii căutau prin beznă cărarea
casiera vindea iluzii desculţă


te-am iubit chiar acolo în gară
oricum gara era universul
mi-ai donat o privire fugară
m-ai rugat să inventez sensul
din cer începuse să cadă
implacabil sfârşitul
un orb începuse să-l vadă
pe Lucifer cum înfige cuţitul


ne-am cunoscut într-o gară de vise
eram ultimii călători
Dumnezeu probabil murise
îngerii cădeau printre nori
m-ai iubit cu tristeţe
şi tu şi eu ştiam c-acel tren
e condamnat să ne-nveţe
ultimul drum spre infern
spre infern







































scrisoarea fiului pierdut...
(dedicată fratelui meu,fugar)


tu n-ai uitat,
şi acum întrebi
(dar nimeni nu îţi spune)
pe care drum am rătăcit,
prin care colţ de lume...
cu ochi-ţi mari
plutind pe lacrimi,
aşezi trecutul în vitrină,
îl ştergi de praf
şi te prefaci
că tu ai fost de vină
că Dumnezeu a fost ucis,
că m-am pierdut prin milă...
şi-acum m-aştepţi
pe acelaşi prag ,
cu amintirile în poală ,
miroşi a sfinţi
chiar sfântă eşti ,
nefericită mamă !
eu nu mai sunt demult copil ,
voi fi bunic chiar mâine ,
dar nu mai pot să mă întorc
să te privesc pe tine;
mi-e viaţa , mamă ,un coşmar
de când te-am părăsit pe stradă ,
eu te-am vândut , şi ca un laş ,
te-am răstignit în grabă...
eu ştiu că m-ai iertat demult ,
că dorul te ucide ,
dar nu mai sunt decât un vis ,
şi visele sunt vise,mamă!














Mitul


aş fi vrut într-o zi să te-ntâmpin la gară
pe umerii mei să cobori dintr-un tren
aş fi vrut se-nţelege să te-ngrop în garoafe
lăsându-mi ca pradă doar buzele-ţi reci
aş fi vrut să-ţi îmbrac inelarul
cu dragostea mea ponegrită de zei
să alerg cu tine în braţe şi să strig unei lumi:
„existăm”
dar ştiam că ziua aceea nu va fii niciodată
că peronul acela va rămâne pustiu
iar trenul,trenul sortit
va rămâne un mit
doar un mit








Rădăcinile lumii


ieşiseră buruienile
şi nu m-aş fi temut
de şoarecele alb
care mă izbise în frunte
dacă nu deschideam trecutul

aş fi putut crede că sunt lacrimile
sau degetele tale fierbinţi

dar l-am văzut alergând
peste numele tău
apropape şters de uitare
şi atunci am venit
să privim împreună rădăcinile lumii









Temere

mă tem de purpura luminii
de infinitul care curge-n noi
de lacrima ce-nvinge fericirea
de ochii tăi îndoliaţi şi goi
mă tem de viaţă şi mă tem de moarte
de roua dimineţii şi de timp
de drumuri ocolite şi de şansă
de neputinţa de a fii iubit
mă tem de grâul pârguit
de boarea rece şi de soare
de chipul tău nedefinit
de visul care veşnic moare
mă tem de mine
de iubirea mea
dar mai ales de tine
de tăcerea ta




























Un timp

mai vine un timp
când pleoapa muşcă
şi-mi lasă ochiul sângerând
de amintiri
se mai naşte un timp
când braţele mele întinse
se rup de atâta nemângâiere
mai există un loc între noi
ca şi cum casiera acestui tren
fără întoarcere
nu a vrut să ştie că suntem împreună

e trist
când clipele trec prin noi
ca un fir de iarbă crescut prin zăpadă
aflăm adevăruri
ce n-ar fi trebuit aflate
mai vine o vreme
când ochiul îmi izbeşte pleoapa
în căutarea chipului tău
când braţele mele
te-ascund înlăuntrul meu
lăsând pentru un timp
locul dintre noi
ocupat



puterea voinţei

şi-apoi,mirat de întâmplare
să cânţi pe ţărmul otrăvit...
desculţ,să minţi că nu te doare ,
chiar de ţi-e sufletul smintit...

să-ngropi în tine universul ,
să nu mai laşi nimic din el ,
în moartea lui găseşte-ţi sensul ,
din timp fă-ţi glugă de oţel...

să râzi să poţi,de noaptea-ţi pare
un giulgiu greu,de nepătruns ,
şi să rămâi în nepăsare ,
chiar dacă viaţa s-a ascuns...







Aşteptarea



te-am aşteptat aşa cum mi-ai spus
sub nucul din livada iubirii
secole de-atunci au trecut
în gineri se-mbrăcaseră perii
din inimă îţi făcusem inel
repetasem jurămintele toate
doar tu puteai să mă rupi de blestem
să-nverzeşti cuvintele moarte

te-am aşteptat în parcul părăsit
din mâini făcusem garoafe
prin Olimp devenisem un mit
amintirilor le pusesem eşarfe
lumea s-a stins între timp
măcinată de ură
un vis îl lăsasem aprins
speranţa mea de pe urmă

eram un copil şi-ai promis
Edenul că vom renaşte
te-am crezut şi-am ucis
trecutul în fiecare Paşte

te-am aşteptat aşa cum ai spus
sunt chiar aşteptarea
lumina de mult a apus
a rămas doar chemarea
















mâinile

îţi aminteşti
mă mângâiai pe frunte
iar mâna îţi era potir
sorbeam din el lumina
viaţa
şi adormeam în cer

acele mâini visez
şi astăzi
eu nu mai sunt demult
copil
dar mâinile ce m-au zidit
sculptate sunt cu dălţi de sânge
în inimă
respir

prin degetele tale
privit-am lumea
cum se-nvârte
şi-atunci când teama
încolţea
de dincolo de ele
eram stea

îţi aminteşti
tu poate astăzi
pierdut-ai toate-acele
clipe
eu le-am păstrat
icoane
mamă
lor încă astăzi
mă închin











Crăciun



te-am căutat în decembrie
luna erupea cu amintiri
sub paşi numele tău
colinda odată cu steaua

prea frig în acest sfârşit
început atat de devreme
la Viflaim la Viflaim
întuneric aprins

ler de ler
poartă de poartă
te-am strigat
cu covrigi şi cu mere
linu-i lin
în case doar brazii
pe străzi cerşetorii
aşteaptă minunea


te-am căutat prin decembrie
ca un mag
cu ochii în cer

dar erai deja în aprilie
cu ouă
sub cruce















Ai crescut



ai crescut în mine
în fiecare nioembrie
ai suflat lumânările
din sufletul meu
ai crescut
moartea îmi bate
uneori la uşă
şi câteodată
chiar aş vrea să-i deschid
mă tem doar că tu
nu poţi încă să respiri
fără cuvintele mele
ai crescut din lacrimi
atunci când speranţele
se sfârşeau înainte de leafă
nu mi-ai cerut niciodată
ceva ce nu ţi-aş fi putut dărui
ai crescut
şi mi-e frică
căci te iubesc mai mult
decât pe Dumnezeu
ai crescut copile
alt Craciun a venit peste noi
ninge
curând va trebui
să aştepţi primăvara
lângă numele meu













Un altfel de zeu





Poseidon cumpărse ghitara
dintr-un bâlci de ziua mării
nu ştia la ce foloseşte
dar îi plăcuse fiindcă
semăna cu o femeie
întinsă la soare

între timp demisionase
şi colinda prin turnee
adulat ca un zeu al ghitării
uitase marea
uitase de Triton
uitase tot

ghitara lui semăna tot mai mult
cu femeile cărora le furase inima
la fel de geloasă
la fel de invidioasă
precum Amfitrita

acum îmbătrânise
precum un muritor
iar degetele sale
nu mai puteau mângâia
nici ghitara
nici coapsele unei femei

umil ar fi vrut
să se întoarcă acasă
dar Cronos îl condamnase
să piară lângă ghitară

se întâmplă chiar aşa
dar Poseidon rămase
etern
ca o ghitară cu coapse
de femeie



geometria sufletelor

te-am iubit rotund
sau
cel puţin
aşa am crezut
prin toate cercurile
din suflet
iubirea ta
a fost triunghiulară
izbită haotic
în unghiuri
inutil şlefuisem
eu naivul
perfecţiunea cu lacrimi
cu jurăminte
cu speranţe
ţi-ai desenat în inimă
un altfel de destin
prea paralel
pentru inima mea






Beduin


beduin prin inima ta
călător obosit de tristeţe
aştept de o viaţă o stea
pe cerul iubirii ce-ţi trece
sunt tot mai reci şi tot mai mari
furtunile ce izbucnesc prin tine
şi tot mai greu îmi e să par
a doua zi că-s bine
din lacrimi iar mi-adăp cămila
iubirea mea de neînvins
şi plec din nou mai mult cu sila
să te renasc din focul stins
o oază de mi-ai dărui
ca însetat să mă scufund în ea
o clipă
şi-apoi tăcut fără să ştii
să redevin nălucă







spovedanie





îţi răvăşisei părul
soarele curgea peste umerii tăi

erai goală pe un pat zugrăvit
de o minte bolnavă

undeva in univers
timpul devenise iubire

te-aş fi minţit că te urăsc
doar aşa ca o răzbunare

erai mai frumoasă
decât aş fi vrut

şi cuvintele deveniseră stele


mureai singură
chiar dacă
înlăuntrul tău mai era cineva

iar ţipătul îndoielii
semăna atât de mult
cu cântecul lebedei

aş fi vrut să semăn cu tine
aş fi vrut să fiu eu cel dinlăuntrul tău

prea mult credeam în iubire
visam prea des că sunt Dumnezeu

da
aş putea trăi fără tine
dar mai bine aş muri
lângă tine în fiecare zi



portret


tristeţea îţi curgea pe umeri
liniştit
ca şi cum ar fi avut tot timpul
din lume
undeva pe fundal
Dumnezeu te privea cu uimire
peste sânii tăi
strugurii începeau să prindă
pârgul toamnei
era o zi ca toate celelalte
aş putea să te pictez la fel
în fiecare zi
doar că eu
doar că eu
mai am atât de puţine


zbor frânt

de azi vei zbura spre alte zări
chiar dacă aripile îţi vor fi rănite
chiar dacă pe câmpia pe care te-ai odihnit
puii tăi fără aripi
te vor privi lăcrimând
până când te vor pierde-n albastru


de azi vei uita
(oare cum vei putea)
toate amintirile unei vieţi
atât de frumoase

vei zbura râzând
alături de străinul
din inima ta
cladindu-ţi fericirea
din lacrimile noastre

poate chiar vei reuşi
să râzi
în fiecare clipă din care ţi-au rămas


poate cândva
însă
atunci când puii tăi
vor avea aripi
şi vei vrea să zbori cu ei
măcar o singură zi

vor râde la fel de frumos
şi îi vei privi străină
cum se vor pierde-n propriul lor
albastru....



tu


dacă cineva ar putea
să deschidă din nou
ruginitele porţi ale inimii
mele

să clădească în ea
speranţa din disperare

dacă încă pe lume
mai există pe umeri
un ultim înger
cu aripi de soare

şi surâsul mai poate
ucide tristeţea

desigur doar tu mai poţi fi aceea
femeia
şi îngerul
şi surâsul....













Iubire peste veacuri...



pe prispa sufletului meu,
am aşternut covoare
ca tu să ştii, că numai eu
te-am aşteptat fără-ncetare....

trecut-au veacuri de atunci
şi s-au schimbat popoare,
dar zeii, ce mi-au dat porunci,
sunt încă în picioare

chiar dacă lumea va pieri,
şi sunt atâtea semne,
iubirea mea nu va muri
prin ploile eterne

sunt ca un sfinx în asfinţit
privind adânc în zare,
îţi aminteşti cât ne-am iubit,
ai lacrimi şi tu oare?

demult am blestemat destinul,
şi oamenii ce ne-au proscris,
dar azi s-a terminat veninul,
să ne întoarcem dar, în Paradis...



















colivia de aur




probabil tu nu vei şti
iar eu nu voi putea să îţi spun
cine îţi aşterne
petalele de trandafir
pe drumul tău spre pierzanie
cine te ţine de mână
prin furtunile din faţa ferestrei
cine îţi înalţă zmee
pe cerul speranţei

nu vei şti niciodată
că şi lacrimile tale
sunt adunate
într-o altă inimă
cu mult mai mare
decât aceea în care crezi

tu vei merge în fiecare zi
fără să simţi îngerul
de pe umărul tău
vei adormi noapte de noapte
alintată cu vise
despre care nu-ţi vei aminti
şi fiecare respiraţie a ta
va umple încă un suflet
cu viaţă

doar atunci când singură
vei dori să-ţi deschizi colivia de aur
să priveşti din nou răsăritul
aripile mele îţi vor dărui
din nou
zborul




incertitudine


cuvintele stăteau prăbuşite
aruncate
din inimă...

lacrimile vorbeau
împreuânându-se

ale mele
ale tale

doar amintirile dureau
între noi
ca un zid

aş fi vrut să îţi spun
că am uitat

dar nopţile blestemate
în care te strigam
până cand cerul plângea
au rămas adânc îngropate

mai pot oare uita?





Adio nu există



tu nu mă poţi îmbrăţişa
şi asta
nu pentru că nu ai avea braţe
ci
pentru că nu poţi strânge
la pieptul tău
nu poţi să auzi
împietrita inima
a unuia care nu există

care
stupid
a dăruit
prea curând
tot
(ca un foc de artificii)

şi a ars
în aceiaşi vatră
incandescent
cu iubirea

şi cum ai putea
dacă nopţile acelea
în care ţi-am aprins cerul
nu mai sunt nici măcar amintiri
prin memoria inimii tale

nici nu mă simţi
ca sunt înlăuntrul tău
că respir prin nările tale
că vad doar prin ochii tăi
culoarea nemărginirii

m-am ghemuit
atât cât am putut
şi nici n-ai ştiut
că m-ai luat în bagaje
atunci când
de dincolo de uşi
ai strigat
adio

adio nu există

există doar blestem





regret


îţi pictasei lacrimile
în culorile curubeului
când plângeai
infinitul îţi curgea pe obraji

tu nu ai învăţat niciodată
sa asculţi ploaia
şi să mă priveşti
în inimă

te ghemuiai într-un colţ
al iubirii
şi timpul murea
odată cu tine

eu n-am ştiut
să-ţi dăruiesc
atâtea câte adunasem
pentru tine

iar cuvintele mele
au fost atât de puţine



Ultimul sărut

nu îmi mai pot aminti
dacă ai existat
chiar dacă sălăşuieşti
prin inima mea
ca o stafie
ca si cum toate amintirile
despre tine
s-au încuiat în univers
prea departe
să le mai pot atinge
doar mâinile mele
mai păstrează urma sânilor tăi
şi bătăile inimii tale
mi-e frică să şi respir
pentru a nu alunga
ultimul tău sărut

sărutul Iudei






Vara....fără inimă

va veni vara
inima mi se va topi încet
şi va curge
pe nisipul pe care tu ai păşit
poate chiar ieri
sau într-o altă viaţă

va lua urma tălpilor tale
şi va mai bate poate
atât cât să clatine pământul
de stele

ploia o va ucide
şi o voi îngropa în mare
alături de tălpile
tale de ieri
sau dintr-o altă viaţă

dar oare eu voi putea trăi
fără inimă?





Punct...şi de la capăt


te-am făcut icoană în suflet
ţi-am sculptat din durere
luceferi
petalele viselor tale
le-am sădit
dimineaţa în rai

în furtuni ţi-am fost adăpostul
cu inima mea te-am şters
pe picioare
ţi-am spalat universul
cu lacrimi
am aprins lumina în iad

singur acum privesc lumânarea
tăcută cum arde hoţeşte
mai spune-mi o dată
adio
şi râzi mai departe
iubito






înger prin iad


te-am îmbrăcat în roşu
primăvara te privea uimită

alergai prin verdele lumii
flamură prin inima mea

ţi-am zidit surâsul pe Lună
la margini de timp te-am sculptat

într-o zi începuse să plouă
spre soare de mână m-ai luat

apoi cineva din Gomora
călător prin inima ta
te-a golit
stupid
de lumină

unde eşti
aprinde o stea



spectacolul vieţii


a mai trecut o zi
a câta oare
de când te-a aştept cu o întrebare

şi câte zile vor mai trece
de fericire până
vom petrece

te-ai dus să fi mereu venită
pe drumul meu
tu veşnic cea uimită

mereu frumoasă
şi mereu iubită
mereu de viaţă răstignită

ce mai înseamnă
altă zi tot tristă
pe scena ta

doar eşti artistă





blestemul cuvintelor


mai leg uneori cuvinte

noaptea şi ziua
mereu sunt la fel

în curtea mea
plouă cu tine

uneori cineva
îmi bate în inimă

ascult


stau doar aici
mă legăn
pe visurile tale
înnod vorbe

(de blestem să te pot
dezlega)

închid ochii
şi ferestrele
te privesc

voi face asta
în fiecare zi

ce-aş mai putea altceva





lasă-mă


lasă-mă să te plimb
dimineaţa prin vise
desculţi prin iubire
să ne facem poteci
din roua stelară
să zidim paradisuri
cu genunchii să râdem
de-amintirile reci

îmbracă-te
dezbrăcată de frică
cu mătasea luminii
curgătoare prin pace

mai lasă-mă să tac
sub pleoapele tale
să te-acopăr cu inimi
şi să-ţi cânt

zboară femeie cu mine
sub noi pământul

s-a stins




dincolo de azi

am îngrămădit
toate cuvintele tale
în buzunarul de la piept
mai aveam şi altele
dar le-am lăsat acolo
pentru atunci când
inima mea se va opri

să mă ţină încă o iubire
în viaţă





jurnal de pictor


ieri am pictat
mirosul frunzelor

le-am aşezat
nude

pe piedestalul
pe care până ieri
ai stat tu


din profil
ai jura că e un Rembrand

un ochi mai adânc
ar găsi asemănarea
cu Dali

probabil doar tu
vei observa
sublimile linii
ale trupului tău

vor rămâne acolo
orice voi încerca
să visez






Ura


învaţă-mă să te urăsc
dacă iubirea nu-şi mai
are rostul
când doar mirosul tău
mă bântuie fără milă
pe toate străzile
prin toate paturile

uluit
ascult vântul
umplând-mi mintea
cu bârfe

atâtea degete ameninţătoare
revolvere ce te ţintesc


judecătorii stau la coadă
să le semnez
sentinţele
ce te vor răstignită

învaţă-mă tu iubito
să te urăsc
să pot arunca piatra

învaţă-mă să respir
fără să-mi umplu plămânii
cu tine
să visez altceva decât
sărutul tău
să nu te mai văd
în fiecare femeie

ajută-mă tot tu iubito
să te urăsc

azi
ura
înseamnă fericire





paradoxul iubirii


apoi îmi scriai
tot mai puţin

cuvintele pe care
ţi le trimiteam
le împachetai grijulie
şi le aşezai în frigider
lângă şvaiţer

nici măcar nu le mai puneai sare
iar uneori
mi le returnai
doar aşa
fiind prea sătulă
de atâtea metafore

mai târziu
n-ai mai păstrat
nici un cuvânt
ţi-ai schimbat
chiar şi adresa
din stele

preferând probabil
să ţii post negru
la iubire

şi a fost aşa
o veşnicie jumătate

acum
când
vroiam să-mi sting inima
şi să merg la culcare

poştaşul mi-a adus
cele două cuvinte
trimise de tine

„te iubesc”

să sting
sau să las
lumina aprinsă?









pagini de jurnal (1)




Dumnezeu m-a trezit
şi azi
doar El ştie de ce o mai face

şi
ca în toate dimineţile
m-a spălat cu tine
pe faţă
şi m-a şters
cu surâsul tău


nu mai ştiu demult
ce mai sunt zilele
de unde să încep să traiesc

nebunia
doarme în fiecare seară
pe locul tău

chiar şi în inimă

doar că
probabil
e prea devreme
acolo
sus

pentru o invitaţie





Pagini de jurnal(2)



culorile verii
mi-au invadat
în dimineaţa aceasta
camera

uitasem
că
dincolo de zidurile
pe care le-ai mângâiat
viaţa îşi urmeaza destinul

mai întâi
albul luminii
mi-a orbit sentimentele
apoi verdele nucului
cules ultima oară
de tine
mi-a îmbrăcat
toate amintirile

nici n-au putut
să încapă toate
deşi
în camera mea
nu mai există nimic

doar chipul tău
surprins
cu mine-n pupile

aş fi vrut
poate
să le invit
să rămână până la cină

dar nu le-aş fi putut
oferi
decât
o inimă pârjolită
şi sărutul tău congelat

de aceea
am închis ochii
şi obloanele toate

eşti din nou doar tu
aici
pentru încă o veşnicie





Pagini de jurnal(3)




coşmarul începe
la primul ţipăt de cocoş

atunci când
ca la o repetiţie
mereu
şi mereu
în acelaşi pat
printre aceiaşi pereţi
ochii
ochii aceştia stupizi
se încăpăţânează
să rămână deschişi

de parcă ar avea ce vedea
pe tavanul
ce coboară
în fiecare noapte
tot mai aproape
ca un capac de sicriu

apoi
scârbit
îmi adun
ca într-un ritual
oasele împrăştiate
de spaima singurătăţii
respir ce mai găsesc
măcar atât
cât să am putere
să număr
clipele nenorocite
ce mă vor tortura
până când
departe de acest coşmar
numit viaţă
mă vei lua de mână din nou
şi-mi vei cânta lumina
prin vise

începe o nouă zi

pot spera că e ultima?












Pagini de jurnal(4)


nu mai ştiu
cum arată
dragostea ta

oricât
mi-aş răscoli
amintirile
chipul ei
îmi pare din ce in ce
mai străin

azi
din toţi
arborii
din grădină
voi sculpta
sărutul tău

apoi am să îl aşez
ca într-un sanctuar
în mijlocul inimii

voi putea astfel
să îngenunghez
dinaintea sa
întărindu-mi
credinţa








Pagini de jurnal(5)


pe cer
mi-am aşezat genunchii
ca să blestem
ultima oară
iubirea să-ţi renască
să te doară
cu fiecare lacrimă
să-ţi moară
şi amăgiri
şi îndoileli
şi spaime
din amintiri
să-ţi faci cercei

din trandafirii
curţii părăsite
covor
eu ţi-am ţesut
din zori

mai am atâtea
să-ţi mai spun
şi zilele sunt tot
mai numărate





Îngerul din urmă



eu vin din infernul cuvintelor
de acolo
de unde
începe să plouă
prin inimi

vin tocmai din istoria sfârşitului
de pe tărâmul sărutului ucis
din mijlocul Judecăţii

să nu te temi
mai am aripi
să pot ajunge la tine

mai am priviri
să te pot vedea

mă tem doar
că am rămas
ultimul tău înger

să nu mă pierzi....



ecoul trecutului

tatiana n-a existat
a fost doar un personaj
stupid
plăsmuit de Cehov
într-o livadă de vişini

tatiana nu trebuia
să existe
decât poate
aşa
ca un afiş

nu se ştie însă
de ce
a respirat
chiar aici
pe paginile
dăruite mie
de Marquez
într-un veac de singurătate
încurcând-mi iremediabil
destinul

acum
deşi
tatiana
a fost exilată
într-un singur capitol

toate literele despre mine
vor purta
până la sfârşit
ecoul trecutului

un alt personaj ratat...








Vara fericirii




nu mai ştiu
cu ce eram dezbrăcat
când inima ta
explodase prin soare

un copil te privea încurcat
căutând-ţi iubirea prin mare

pe plaja tăcerii
scriam pe nisip

picioarele tale
urcau până-n vise

mă priveai
fireste
buimac
înviind
egrete ucise

nu mai ştiu
de ce mă iubeai
aşa gol
viciat
de tristeţe

tu veneai
de la pol
cu inima îmbrăcată
în zdrenţe

dar a fost
asa
o pictură din
Eden

tu Evă
eu Adam

exilaţi printre îngeri





Final?


fiecare sfârşit are un început
pisica mângâia
mâna bătrânei
adormită pe balansoarul
vechi
prea vechi să îşi mai aducă aminte
cineva de când

toate sfârşiturile
duc spre începuturi
visa bătrâna
adormită
mângâiată de pisică
pe un balansoar
de la marginea lumii

nimic nu se sfârşeşte
fără să înceapă altceva
un politician
exersa un discurs
tocmai în Hide Park
când un cartuş rătăcit
îi trecu prin cap
sfârşind un discurs ridicol

bătrâna sfârşi fără să ştie
pe balansoar
în acelaşi timp
cu politicianul din Hide Park
şi cu discursul

pisica începu să toarcă
singură
iar în Hide Park
începură să urle
sirenele politiei

aceste sfarşituri
le-am gasit
în New York Times
alături de anunţul inserat
pentru mine
prin care mă anunţai
firesc
că dragostea ta s-a sfârşit


despre începutul următor
nimic....






Doamna Elvira

Elvira se culcă întotdeauna
înainte să se trezească
şi
asta
pentru că
are
aşa
o predispoziţe
pentru adormire


camera ei nu are ferestre
nu din vina arhitectului
ci
pentru că Elvira
nu locuieşte undeva

de aceea
în locul acestora
dimineaţa
deschide mai întâi
ochiul albastru
când briza oceanului
e încă
prea rece
şi
de-abia mai târziu
pe cel verde
astfel încât
spre seară
sufletul ei e complet aerisit
de mirosurile crude de carne
şi tabac
rămase de cu seară

face asta în fiecare zi
numai că azi
de ziua ei
îşi permise
să respire mai mult



altfel
era o zi
ca toate celelalte
numai că azi
colegul ei de faleză
şchiopul
orbit de strălucirea matinală
a caninilor Elvirei
pornise tranzistorul
aruncat de un turist plictisit
mai devreme

şi
poate
nu s-ar fi întâmplat
nici atunci nimic
dacă
Celion Dion
nu le-ar fi amintit
tocmai atunci de Titanic

Elvira
însă
brusc
nu am mai vrut
să se considere violată
de destin
ci
în timp
ce bateriile
tranzistorului
îşi dădeau
duhul obştesc
îl ceru de bărbat
pe cel cu care
împărţea de o veşnicie
Universul

devenise o Doamnă




zâmbetul tău

prin zâmbetul tău
ca o fereastră
m-am sinucis în fiecare zi
sperând de fiecare dată
că dincolo de el
să pot găsi
lumina vie
dintre sensuri
tunelul dintre a fii
şi a nu fii

m-am prăbuşit
cu braţele deschise
şi am plutit spre întrebări
din amintirile de tine prinse
mi-am dăruit
visatele chemări

prin zâmbetul tău
luminos ca un quasar
am trăit în fiecare zi
sperând de fiecare dată
că moartea mă va ocoli




bătrânul şi Iacob

bătrânul suduia molcom
aşezat
să nu îl trezească pe Iacob
armăsarul
tocmai acum
când şareta cobora pe ultimul drum

ar fi vrut să strige
toată viaţa îşi dorise asta
doar că strigătul lui
se izbea mereu şi mereu
de cei şapte ani de acasă

prefera să mai tragă un fum
din ţigara răsucită
cu mâinile tăbăcite
tremurânde
şi să tacă

aşa făcuse întotdeauna
chiar şi atunci
când
cu aceleaşi mâini
prăvălise veşnica ţărână
peste băiatul lui
soarele
lumina
viaţa

până şi înjurăturile
le aşeza cu grijă
în ordine
în aceiaşi ordine
cu care îşi aşezase
rând pe rând
toate lacrimile
deasupra disperării

doar Iacob
la fel de bătrân
ştia ce e în inima lui
iar uneori
şi-ar fi dorit să se înhame
în locul bidiviului

niciodată nu-l părăsise
ca şi acum
pe ultimul lor drum

bătrânul suduia molcom
aşezat
şi mai trase un fum

Dumnezeu îi aştepta zâmbind





Ploaia albastră

şi plouă iubito albastru
cum n-a mai plouat
de la facerea lumii
tu calci răvăşită-n buiestru
frământând în palme petunii

ne plouă tăcut până-n vise
universul donează azurul
tu râzi printre lacrimi aprinse
ignorând voit trubadurul

şi plouă iubito de-o viaţă
ni-i ploia infern şi ni-i rai
tu sculptezi absurd nori din ceaţă
eu îţi cânt despre soare şi cai

mai priveşte o dată spre mine
nu mai ştiu dacă plângi dacă râzi
mai spune-mi ceva despre tine
chiar dacă mâine din ploaie
m-alungi






Strada Mare

Srada Mare nu începe
de la numărul treizecişiopt

ar fi absurd să înceapă de acolo

eu
însă
de aici am început să păşesc
să râd
să iubesc

mereu am ştiut
că locul meu e aici
pe această stradă
la acest număr

toate visurile mele
s-au născut aici

aici unde am tras
întâia oară cu praştia
unde am plantat primul pom
unde dragostea
a răsărit din grădină

Strada Mare nu începe cu mine
ar fi absurd să cred asta

dar pe nici o altă stradă din lume
n-aş putea fi eu









Pierdut în toamnă

departe de tine
e toamna aproape
în mijlocul verii
mă plouă smintit
cărările lumii duc
toate spre moarte
potecile mele
pe tine te simt
te caut prin vară
mă ninge cumplit
e ultima seară
şi singur mă mint
că Nordul Iubirii
e la tine-n poşetă
(busola din suflet
rusească ruletă)

e vara pe sfârşite
şi lumea la fel
iubiri
icoane sfinţite
revino
în toamnă mă pierd




pagini de jurnal(6)


dimineaţa începuse firesc
soarele era la locul lui
marea căuta cerul

erai la fel de frumoasă
ca şi acum o veşnicie
iar eu te iubeam
la fel de mult
ca ieri
ca alaltăieri
ca în fiecare zi
de la facerea lumii

între două săruturi
chiar visam cum vei arăta
în lumina asfinţitului
cu inima mea în mână

nimic nu prevedea
ţipătul pescăruşului
ucis de disperata mea singurătate

dimuneaţa începuse firesc
doar că lumea
n-a mai fost la fel
în urma ultimului tău cuvânt:
„adio”


Credinţa iubirii


vor mai trece zile
poate luni
până când degetele mele
îţi vor putea vorbi
cu o simplă atingere

nu te îndoi de acest adevăr simplu
obişnuinţa e a doua natură

uneori sau deseori
dreptatea stă în talerul de sus
al balanţei

nimic din ceea ce pare
nu este real
dragostea e
ca un copil

creşte
înfloreşte
sub lacrimi

nu te-ntrista
fiecare clipă
înclină
acel taler

e suficient să
mă iubeşti

şi să crezi




pictor de suflete

El Corrado picta suflete
pe plaja oceanului

nu era pictor
învăţase doar să citească
prin inimi

nici nu era greu
tristeţea se născuse
odată cu El

copiii veneau fericiţi
la uşa colibei sale
şi ieşeau cu aripi de înger

femeile cernite
ieşeau zâmbind
chiar dacă roşul bordo
cu care El Corrado
le zugrăvise inima
li se scurgea artistic
pe sâni
pe coapse

nu cerea nimic nimănui

El Corrado picta sufletele
cu suflet
iar turiştii veneau
de la marginea timpului
pentru culorile lui

îmbătrânise pictând
suflet după suflet
iar uneori se amăgea
crezându-se un fel de Dumnezeu
dar oamenii îl iubeau
în fiecare vară

azi
însă
El Corrado
îşi pictase sufletul transparent
şi coliba lui
devenise arcă

El Corrado n-a existat
dar culorile lui
au rămas pe nisip
în aşteptarea
sufletelor



mesaj din neant

îţi numărai sentimentele
în faţa vântului

nici nu era greu
unu
unu
unu

nu putea fi altfel
aveai unul singur

şi văntul râdea
de lacrimile tale
izbite de caldarâm

ar fi trebuit
poate
să îţi numeri tristeţile

aşa ai fi ajuns
cu siguranţă
la un milion
la un miliard

dar tu n-ai ştiut niciodată
să faci altceva
doar să aştepţi toamna
în voia vântului
şi să numeri pâna la unu

iubirea
iubirea
iubirea

mă-ntrebai uneori
ce ai fii fără mine

n-am ştiut niciodată
ce să-ţi răspund

acum
când te privesc din neant
ştiu

dar tu
tu
tu
n-ai să ştii că eu
nu exist
fără lacrimile tale nenumărate

unu
unu
unu

cum pot
măcar
o singură dată
să număr cu tine
până la doi





fusta soarelui

aveai o gaură în fusta
dăruită de bunica
înainte să moară

şi
nu o iubeai
neaparat
pentru acest fapt

ci
pentru că cineva
desenase pe ea
un soare imaginar
chiar în dreptul găurii

ai mai fi dormit
nici câinii nu se trezesc
atât de devreme
dar porumbul
nu ştie asta
te aşteaptă
să-i mângâi orgoliul

şi pleci fără să mănânci
atârnată de sapă
fericită
că şi de data aceasta
Mitică
va încerca
cu degetele lui murdare
să ajungă dincolo de soare

porumbul mai poate aştepta
şi
apoi
ce dacă
babele vor striga speriate
că te-ai îmbrăcat în eclipsă

porumbul e mulţumit
şi Mitică

Universul începe din fusta
bunicii




sfârşitul cuvintelor

ne vom prăbuşi prin cuvinte
(eşafodaj fără temeinicie)
oricât de sus am crede că am ajuns

când ele
singure
cuvintele
nu ne mai vor putea ţine
atârnaţi de cer
se vor rupe
unul câte unul
gonindu-ne nebuneşte înapoi
prin toate literele adunate
„te iubesc”
„te doresc”
„mi-e dor”şi
„adio”

ne vom prăbuşi
purificaţi şi goi
până la primul cuvânt
„mama”

şi
apoi
stupizi
o vom lua de la capăt



promisiune

poate nu sunt
şi nu am să pot fii niciodată
lumina nopţilor tale

visele mele singure
nu te pot
desigur
ajuta să mergi spre eternitate

toamna din sufletul tău
nu o pot face vară
eu
rătăcitul prin mine
prin tine
prin viaţă

iartă-mă
sunt la fel de imperfect
precum toţi ceilalţi
ce stau la coada fericirii

dar voi fii aici
lângă tine
azi
mâine
în fiecare zi

până la sfârşit




ancora clipei

sânii tăi nu veniseră acolo
pentru mine
dar mâinile mele
nu ştiau asta
şi nu s-au putut abţine
să frământe
chiar acolo
în văzul orbilor
fericirea
neaşteptată
chiar şi de tine

apoi
Totul s-a îngrămădit
de la sine
în fiecare zi mai plin
mai luminos
sub greutatea speranţei

eşti
sunt
o relativitate menită
din prima zi a Creaţiei
să fie absurdă

nu spune „mâine”
iubeşte-mă acum
sânii tăi
mâinile mele
iubirea
pot fi mâine
o pagină de istorie

şi cui îi va păsa



doi într-o inimă

stăteai pe leagănul
copilăriei mele
părul ţi-era plin
cu frunze de nuc
tremurai rătăcită

era prima zi de toamnă
din viaţa ta

aşa te văd şi acum
cu buzele plânse
strivite inuman
de amintirile
unei ierni
în care ajunsesem
amândoi în acelaşi timp
sub aceiaşi ninsoare

nu te-am iubit
nici tu

iubirea se naşte din doi
noi am avut o singură inimă
pe care
acum nu o putem împărţi

îţi dăruiesc partea mea de inimă
(eu pot să mă urăsc şi fără ea)

ai grijă tu
de tot ce e acolo


crez

dar tu nu vei ştii
că îţi mângâi urmele din zăpadă
şi pe cele din nisipul fierbinte
că fiecare floare de măr
pe care vântul ţi-o aşează prin păr
o adun şi-o păstrez la mine în suflet

tu doar alergi înainte
nici nu ţi-ai cumparat bilet
pentru marea călătorie
spre pierzanie
te-ai aşezat la geamul tristeţii
şi aştepţi sfârşitul
resemnată
rece

ar trebui doar să întorci puţin
capul
să asculţi un minut
ţipătul venit chiar din inima ta
să priveşti o secundă măcar
poteca pe care ai însengerat-o
cu nepasare

eu sunt încă acolo
unde am rămas
înainte ca dragostea ta
să moară

nu mai am lacrimi
dar mai pot să cred
în minuni





matematica iubirii

te-am iubit rotund
poate mult prea rotund
pentru tine

dar în cercul imens
în care te-am închis
te-ai izbit sângerând
în fiecare zi
de triunghiurile
nestatorniciei tale

când toată ai fost
doar o rană
am descshis
cercul meu perfect
iar tu ai căzut
printre două linii
paralele spre infinit

poate
mâine
cineva
îmi va dărui un compas




clepsidra

te mai iubesc
din două în două zile
uneori chiar mai rar
nu e vina mea
nisipul clepsidrei mele
refuză
să mai curgă dinspre tine spre mine

s-a stricat
chiar în ziua
în care tu
îmbrăcată
în rochia cea nouă
şi în zâmbetul împrumutat
dintr-o revistă pentru adulţi
ai plecat la întâlnirea ta
cu destinul

acum nisipul clepsidrei mele fisurate
se pierde
încet
în deşertul clipei

probabil
tu
ţi-ai cumpărat
demult
una nouă






orb in trecut

te mai caut şi acum

pantofii pe care mi-ai dăruit
de ziua mea
împreună cu sărutul
mă poartă sisific
pe străzile pe care ai putea fi

sunt un orb
ce pipăie trecutul
cu bastonul iubirii

privirea mi-a rămas înţepenită
deasupra patului
pe icoana pictată
cândva pentru noi
chiar de Dumnezeu

în ziua aceea ne făcuse îngeri


chiar dacă
pantofii s-au dezlipit demult
şi tălpile mele însângerate
adulmecă în van
mirosul iubirii tale
chiar dacă
unui înger
i-au căzut aripile

te caut





fără final

doar actorii
se schimbă
în piesa clasică a iubirii
uneori şi regizorul

dar mereu e aceiaşi poveste
despre acelaşi sărut
despre aceleaşi lacrimi

spectatorii vor aplauda mereu
chiar dacă au mai văzut piesa
chiar
dacă
în rolurile secundare
actorii au îmbătrânit
sau
poate
au murit deja

aplaudă
vor teatru

găsesc teatru

piesa mea
are un titlu nou
şi actori noi

finalul
încă nu l-am scris

poate îl vor scrie
ei
spectatorii
sau
poate
nici nu e nevoie
de un final

piesa e clasică







Moartea,
ultima iubită


fiecare pas
mă apropie de tine
fiecare clipă

chiar dacă eu păşesc înapoi
chiar dacă nu privesc în oglindă

ştiu că îmbătrânesc

tu râzi
eternitatea îţi aparţine
ştii că mă vei avea
oricât de mult aş iubi eu
pe altcineva
oricât m-aş minţi
că te pot ocoli

zâmbetul tău străjuie infinitatea

dar
aşteaptă



doar o rugă

te-am îngropat în mintea mea
şi cruce ţi-am făcut din visuri
mă rog pierdut mereu la ea
să-nchidă ale mele abisuri

aprind
stupid
stea după stea
la căpătâiul disperării
e zi
e noapte undeva
eu am rămas pe marginea durerii
te-am îngropat
nu te-am ucis
eşti mult prea vie
să nu doară

întorc clepsidra
şi mă rog
doar dragostea să moară








Ura iubirii

„te urăsc
dragul meu”
îmi spuneai atârnată de lacrimi
undeva
cineva
îţi umplea tristeţea
cu patimi

„te urăsc
cum urăsc viaţa”
liniştea buzelor tale
se-aşeza cuminte
pe mine

„te urăsc
te urăsc
mai presus de fiinţă”
şi râdeai nebuneşte
îngropată în teamă

„te urăsc”
mureai în fiecare clipă
otrăvită de ură
doar
timpul se oprea uneori
între sânii tăi
ca o glumă

eu
tăceam
şi acum tac
ura din mine
n-am s-o pot striga niciodată

apoi ai plecat
spre cer deodată

te urăsc azi şi eu
târând după mine trecutul
„te urăsc
dragul meu”

cine să mai îmi strige vreodată




trecutul azi

aminteşte-mi iubito să-ţi uit
şi ochii şi buzele şi iubirea
cuvintele care vin din trecut
jurămintele
speranţele
şi privirea

aminteşte-mi că şi Dumnezeu
te-a iubit mai mult decât mine
din piroanele trupului său
picură peste noi mântuire

aminteşte-mi iubito că sunt
că respir odată cu tine
eu mă tem să mă sting pe pământ
învelit în coroane de stele

aminteşte-ţi uneori chiar şi tu
că-ncepusem să scriem istoria
unei lumi fără lacrimi
şi-acum
plânge cu noi fericirea

aminteşte-ţi
şi vino
cândva
pe tărâmul amintirilor crude
mai pune o floare
ceva
şi râzi
când soarele va apune





Răsăritul din suflet


îmi spui lucruri simple
cuvintele tale
crescute în inimă
coboară prin mine
ca apa sfinţită

sunt răstignit în cuvinte
între ieri şi azi
chiar pe hotarul
dintre întrebare
şi răspuns

ţi-aş spune că sunt fericit
dar Dumnezeu nu m-a lăsat aici
pentru asta
aş striga că sunt pustiit
dar strigătul meu
s-ar întoarce
în mine

suntem singuri
amândoi condamnaţi la iubire
ca o icoană pe sticlă

în spatele meu e pustiul
privindu-te zăresc oaza visată

te-aş putea aşeza lângă mine
pe crucea destinului
dar cine m-ar ţine de mână
în noaptea ce se aşează
încet
peste răsăritul din suflet





Bradul din inimă

culegeam stele
tu aveai braţele pline
mie îmi scăpau printre degete

alergăm împreună
printre visuri
şi-n părul tău se adună toate

zâmbeşti
Crăciunul e chiar în ochii tăi

culegeam stele
râzând
ai lăsat cerul gol

o singură stea
mi-ai lăsat
surâzând

să o pot aprinde
pe vârful bradului
din inima mea





Prea devreme


e prea devreme gândeşti
când cerul se umple de soare
prin nisip inutil rătăceşti
căutând nesfârşit o culoare
demult te-ai pierdut printre visuri
coloane de-amintiri ai tot clădit
regină eşti printre abisuri
cu zâmbetul de monolit

eu umbră îţi sunt de o viaţă
tu vezi doar umilul nebun
şi când plângi eşti semeaţă
culegând cerşetorii din drum
te strig în apusuri şi-n zori
trandafiri îţi aştern la picioare
nu mă vezi nu m-auzi parcă zbori
căutând mereu şi mereu o cărare

e prea devreme zâmbeşti
şi luna se-nvârte prin tine
aşteptând tăcut să priveşti
muritorul din mine










Lui Grigore Vieru


Îţi vor face ,Grigore,mormânt minunat,
Trei zile ,trei nopţi vei fii respectat...
Cu toţii vor plânge ,adânc vor jeli
Cuvintele tale prin noi vor trăi

Vor veni preşedinţi cu frumoase coroane
Din tine,Grigore,vor face-o cărare...
Din nou vor promite că bine va fii
Măcar peste moarte de ne vom iubii

Statuie,desigur,la cap îţi vor pune,
Vei privi de acolo cum lumea apune,
Şi ,cândva...când toţi vom pieri
Peste Prut ,români ,cu toţii vom fii!





Retorica

dimineaţa începuse mai devreme decât de obicei
iar tu fară să pot înţelege
te-ai îmbrăcat în lumină
şi ţi-ai aşezat migălos
un zâmbet ciudat
nici măcar nu m-ai sărutat
şi nu mi-ai spus să cumpăr pâine
nici să hrănesc papagalul
de-abia puteam să te privesc
dintre aşternuturi
poate pentru că eram prea prins
într-un zbor nocturn atât de firesc pentru mine
şi desigur rochia ta
sau ce o fi fost
strălucea mai puternic
decât ar fi putut suporta pupilele mele
prizoniere încă ale altui eu

de aceea am adormit imediat
grăbit să mai zbor măcar peste o câmpie
mai târziu mult mai târziu
doar atunci când mâinile tale
nu mi-au mai spus nimic
am înţeles
mi-ai lăsat aşa doar ca un suvenir
trupul tău
de dragul amintirilor semănate
pe o câmpie împreună

unde eşti











azi


azi m-am gândit la tine
greşit
nu mă puteam gândi la tine
pentru că tu ai fost şi azi
şi ieri
mereu de o istorie încoace
chiar gândul meu


probabil vei râde
eclipsându-l pe Brahms
din urechile mele
dar lasă-mă măcar să încerc
să îţi spun de acel necunoscut
dinlăuntrul meu care s-a născut
fără să îmi ceară voie
doar din atingerea ochilor tăi
absurd de luminoşi
şi fără să ştiu a crescut atât de mult
încât m-a azvârlit afară din mine
pentru a te putea cuprinde
cu braţele mele
să te sărute cu buzele mele
pe când eu am rămas rătăcit
în deşertul minţii

nici nu mai ştiu de fapt
ce vroiam să îţi spun
pentru că e prea târziu
să pot vedea altceva decât liniştea
marea linişte a iubirii tale

voi adormi strângându-te
de mână
îţi voi visa visele
şi voi respira aerul tău

da
azi m-am gândit la tine






Două lumi



tu ai avut două lumi
una în care ţi-ai păstrat lacrimile
dăruite încă înainte
să înveţi să vorbeşti
şi cealaltă
aceasta în care te trezeşti
în fiecare dimineaţă
pe scena propriei vieţi

aşa eşti tu
destinul ţi-a fost mâzgălit
pe harta Carului Mare
înainte ca noi să învăţăm
să strigăm „aleluia”

eu doar îţi amintesc
ori de câte ori pot
că dragostea mea
s-a nascut odată
cu Timpul





al tău


am fost al tău dintotdeauna
tu nu aveau cum să ştii
pentru că
atunci că atunci
când ţi-am fost dăruit
Dumnezeu te-a mai păstrat
o vreme pentru El

învăţasei să mergi desculţă
prin ograda bunicilor
atunci când am respirat prima oară
nu aveai cum să ştii
multă vreme nici eu nu am ştiut


te-am căutat însă
din prima clipă în care
am învăţat ce-i iubirea

întotdeauna am fost al tău
chiar şi atunci când
tristeţea ploii
făcea ca tu
să clipeşti mai des

am fost al tău joia
sâmbăta
o eternitate

ştiu atât de bine asta

învaţă şi tu să crezi




inimi-sirene


femei fără nume
veneau dimineaţa în golf
să numere inimile amanetate
în schimbul unui sărut
sau al unei îmbrăţişări

în fiecare vară
pe plaja părăsirii
inimile continuau
să pulseze o vreme
în aşteptarea stăpânilor
apoi
resemnate
se întorceau anonime
în mare

doar câteva
cele mai norocoase
deveneau mai târziu sirene
urmărind marinarii
fără noroc

de la fereastra mea
cu privire spre eternitate
număram odată cu ele
cu femeile crescute
din nisip
ultimile bătăi
ale acelor inimi

însă
azi
nu mai pot

inima mea
a devenit
şi ea
o sirenă





Poveste niponă

micuţa japoneză
trăia
de pe urma găurilor
din covrigii pierduţi
pe First Avenue
de câinii înmatriculaţi
pe tărâmul viselor


nu mai ştia câţi ani are
Împăratul îi luase pe toţi
odată cu fiii ei-kamikaze
prăbuşiţi
cu eşarfe albe
sub Soarele Roşu


acum
doar
încerca
umilă
să-şi arunce
amintirile
într-unul din tomberoanele
ecologice de pe Broadway
şi
să îşi aştepte rândul
la crematoriul cel nou

zâmbea
coada
devenise atât de mică

era norocoasă








Cuvânt fără litere...

Doar urma pasului tău
În faţa ferestrei mele
Ca un cuvânt fără litere....



Cuiul ...
Picioarele astea ale tale,
(ce au uitat că trebuiau să crească
doar până acolo unde şi-ar fii dorit Dumnezeu),
mereu îmi coboară ştacheta
atât de greu ridicată
la nivelul celui de-al treilea ochi,
tocmai acolo,unde se presupune
că a pierit Sodoma....

mi-e atât de greu
să mă opun bălăcirii
în baia comună a celor păcătoşi,

când picioarele,picioarele astea ale tale,
stau înfipte în mintea mea
ca un cui în călcâilul lui Ahile!


Caii din inima mea
Până şi caii, pe care azi îi vezi
alergând pe câmpia inimii mele,
se tem că nestatornicia ta
ar putea,într-o zi,să-i înhame Carului Mare,
şi vor rămâne,aşa, neclintiţi,
o altă constelaţie ucisă
de gaura neagră a sentimentelor tale!


Ultimul Cezar

Prea legată te simt de pământ,
şi nu spun asta fiindcă pământul
n-ar putea ajunge la stele...
dar tu,nici nu ştii că Dumnezeu
ţi-a lăsat două aripi
cu care ai putea să ajungi
atât de uşor lângă mine....

te încăpăţânezi să priveşti
doar ritmul egal, monoton
al pantofilor tăi cui,
şi să numeri zilele până la chenzină....

poate tu chiar mă iubeşti,
în felul tău brutusian,
numai că, necitind nimic despre Roma,
rişti să mă ucizi,
pe mine,ultimul tău Cezar!


Ultimul butoi

Un singur butoi mi-a rămas,
(şi acela,dogit,mâncat pe alocuri de carii)
în faţa ferestrei sparte
prin care ţi-ai aruncat
mai întâi inima,
şi,apoi,chiar trupul ud de coşmaruri....

Nici acum n-am înlocuit
sticla,rămasă de atunci,ameninţătoare
ca un rechin,
ci, doar capul,strecurat printre cioburi,
l-am lăsat acolo,
să umple ultimul butoi cu lacrimi....
pentru tine!


Deschide o uşă...

Deschide o uşă,iubito,
E atât de cald în inima ta.....
Ţi-am aşezat,deunăzi,timpul pe buze,
Şi acum,când,secundele mi-au aburit ochelarii,
Cred că am greşit
Condamnându-mă să te iubesc
Aşa,fără să îţi cer ceva în schimb...

n-ar fii trebuit să uit
că flacăra de sfârşit
doar tu o poţi stinge...






Exil

Motto

Eu nu ştiu dacă tu vei plânge,
Şi nu nici nu ştiu de merit lacrimile tale...
De te-am iubit, a fost o întâmplare,
Şi acum, tu nu-mi mai eşti datoare.....

………………………………………..

Pe mine mă poţi exila
oriunde vei voi să mă naşti
pe oricare adevăr
pe oricare minciună
mă poţi ucide chiar şi aici
în memoria inimii tale


Mă poţi aprinde
ca pe torţă
(măcar de-aş arde destul
pentru a-ţi zării calea….)
poţi să mă-ngropi
sub rădăcinile părului tău
sau să mă aşezi ca pe o statuie
în dormitor lângă veioză
însă pune-mi iubirea la gheaţă
până când cineva îi va dona o inimă…


-----------------------------------------







Mărturisire


Te-aş putea privi în oglindă
dar nu ţi-aş simţii răsuflarea
te-aş putea zări printr-o sticlă
dar aş rămâne opac...

ţi-aş spune că sunt fericit
dar te-aş minţi
şi nu mi-aş ierta-o

ţi-aş spune că sunt pustiit
dar n-ai înţelege nimic

doar alerg cu tine pe braţe
printre crucile numelui meu
despuiat de cuvintele toate
de trecuturi flămânde mereu...

(adormită rămâi
în visele mele
primite în dar
la nunta din cer...)







cronica unui final



îţi spun adio
nu pentru a spune-o
îţi spun adio azi
definitiv

te-am privegheat
prea mult
prin mine
mirosul morţii
nu mai pot să-l ţin

m-am îmbrăcat
aşa
precum un cioclu
şi
semăn
de departe
cu-n călău

iubire
azi
ţi-am scris
sfârşitul

un necrolog
stupid
şi insipid

voi arunca
pământul
peste tine
solemn
teatral
orgolios


dar numai tu vei ştii
iubire
că îngropată
eşti
şi vei rămâne
mereu
prin veşnicie
doar cu mine





2012


să ardem cuvintele-n soare
în lava iubirilor sfinte
desculţi sprijiniţi de durere
s-alergăm docili către noapte
să ciocnim hohotind nebuneşte
otrava din cupele sorţii
în noi sfârşitul va creşte
ca un prunc pe braţele morţii
nebunia e-atât de aproape
s-o primim ca ultimul har
nu-ntreba nimic mai departe
răstigniţi s-aşteptăm aşadar




uitare

nici nu mai ştiu
în ce zi era
sau
cel puţin
dacă bătea vântul
când am învăţat
să păşesc prima oară
pe inimi

îmi amintesc doar
râsul meu
durerea mamei
şi mirosul cald de plăcinte

mai târziu
spre sfârşitul icoanelor
dincolo de câmpul inimilor
mai departe
de tot ce ne ţine aproape
am învăţat să privesc
suferinţa

eu însumi
inimă călcată
de primi paşi
ai copilului meu






Neştiinţă

niciodată n-am ştiut
cum poţi tu aduna atâta iubire
şi ce e la tine acolo
în suflet dimineţile în care
surâsul tău singur
alungă toate nopţile acestei lumi

niciodată n-am ştiut
nici măcar nu te-am întrebat
unde îţi aşezi
pe unde mai găseşti tu loc
pentru atâta iubire
în fiecare zi
şi cum reuşeşti de fiecare dată
să-mi alungi toate fricile
adunate în mine

chiar şi acum
privindu-te dormind
alături de îngeri
simt deja cum visele tale
au înflorit toate speranţele mele îngheţate

vrei să rămâi primăvara mea
pentru încă o veşnicie?





singurătate şi cafea


ai vrut deodată să fii singură
în mijlocul singurătăţii
chiar dacă în casa ta
demult era doar mirosul amintirilor tale

nici nu ai avut timp să observi
că uşa inimii ţi-a rămas deschisă
că ai plecat desculţă prin ploaie

ai vrut doar să fii singură
udă şi goală
să nu mai ai întrebări
şi să nu mai aştepţi răspunsuri

de aceea în acea zi
ai fost singura femeie goală
pe terasa cafenelei mele
deschisă de atunci
numai singurătăţii tale

uşa...uşa inimii tale
pot s-o închid azi
pe dinauntru?


monolog


ultima bucăţică de lume
tocmai am înghiţit-o
în paharul cu vodcă
şi nu pot să înţeleg
cum s-a salvat ospătarul
care ţipă la mine

şi ce ar trebui să fac
acum când nu mai existăm
decât noi
eu şi el

mă temeam până să ajung aici
că tu vei fi rămas tărâmul meu
şi că ziua în care m-ai părăsit
a fost cea de pe urmă

dar nu poţi fi decât ceea ce gândeşti

ar trebui cred
să salvez lumea din mine
cu încă o vodcă


femeia fatală

eşti incredibil de frumoasă
azi
când toate pietrele dorm
cu faţa în jos
şi mirosul toamnei
s-a aşezat liniştit pe fiecare alee

ar trebui să fii arestată
pentru port ilegal de fericire
şi contrabandă cu zâmbete

iar apoi e chiar inuman
să te plimbi aşa despuiată
arătându-ţi sânii pe rând
tocmai prin parcul în care
pensionarii se îngrămădesc
să-şi încălzească amintirile

chiar dacă tu nici nu ştii
că în urma ta
gospodinele au atacuri de panică
iar bărbaţii devin brusc trubaduri

chiar dacă nu vezi că puştii
aleargă stupizi cu ochii lipiţi
de coapsele tale
tot ar trebui să fii condamnată
în acest stat de drept
pentru simplu fapt că exişti

din culpă



paradoxul tău

tu veneai de dincolo de moarte
şi nici măcar nu îţi aranjasei
părul pentru asta
veneai spre lumină
doar cu o ciocolată
ca şi cum asta o puteai face
în fiecare zi

noi atârnam în balanţa iubirii
privindu-te aşa ca la cinema
fără să ştim că doar dragostea
pentru noi
te purta către înviere

veneai dinspre moarte
sperând să ne poţi renaşte
pe noi
îngerii şi demonii tăi





Zile neinventate


îngropai frunzele
şi te alintai sub soarele crud
era sâmbăta
duminica nu era inventată
iar lunea dintre marţi
şi restul cuvintelor
era înfăşurată încă în
propriile ei amintiri

curgeai atât de firesc
în peisajul sfârşitului de inimi
şi părul tău imens
flutura ca strigătul lui Ahile
peste lumi şi sentimente
doar de tine ştiute

acum taci
deşi n-ai încetat
să cauţi pietre rotunde
prin grădina mea
să râzi de atâtea lacrimi
şi să zbori
în toate zilele neinventate

doar eu sunt mai străin
cu o zi
şi aştept încă împietrit noaptea
să-ţi pot mângâia sărutul




echitate

împărţim sentimentele
şi jumătate din visuri
chiar dacă paşii tăi
sunt mai lungi
cu câteva lacrimi
iar eu de-abia îţi zăresc
amintirile

împărţim lumea
şi tu ai ales noaptea

mai avem puţin
tu vei veni oricum
chiar dacă eu am să uit
să te strig
de pe piedestalul
pe care m-ai lăsat
să număr stelele din privirea ta

împărţim


tâmplarul

un tâmplar de la marginea lumii
tâmplărea într-o zi o poveste
şi doar lemnul cuminte ştia
că în inima lui e tristeţe
ar fi vrut să sculpteze cuvinte
sau să spună povestea cuiva
dar aici demult se oprise timpul
şi viaţa
aşa
învăţase să fie tâmplarul
un ultim tărâm
iar de teama uitării de sine
îşi dorea să îşi facă un drum
pe care copiii din lume
ce în viaţă veni-vor cândva
să ajungă măcar doar o clipă
până în inima sa




mamei

te văd tot tristă
mângâind cărarea
cu palmele însângerate
de amintiri
şi-n fiecare clipă
priveghind mirarea
ţi-i orizontul leac
pentru priviri
doar tu mai ştii
că pasul meu
rămas-a în această tină
şi nicăieri sufletul meu
nu va găsi
precum aici odihnă
te văd mereu în tot ce sunt
şi-ntotdeauna fi-voi lângă tine
şi chiar de nu-s
voi fi mereu
mereu lângă iubire