poezii noi

uitare

nici nu mai ştiu
în ce zi era
sau
cel puţin
dacă bătea vântul
când am învăţat
să păşesc prima oară
pe inimi

îmi amintesc doar
râsul meu
durerea mamei
şi mirosul cald de plăcinte

mai târziu
spre sfârşitul icoanelor
dincolo de câmpul inimilor
mai departe
de tot ce ne ţine aproape
am învăţat să privesc
suferinţa

eu însumi
inimă călcată
de primi paşi
ai copilului meu






Neştiinţă

niciodată n-am ştiut
cum poţi tu aduna atâta iubire
şi ce e la tine acolo
în suflet dimineţile în care
surâsul tău singur
alungă toate nopţile acestei lumi

niciodată n-am ştiut
nici măcar nu te-am întrebat
unde îţi aşezi
pe unde mai găseşti tu loc
pentru atâta iubire
în fiecare zi
şi cum reuşeşti de fiecare dată
să-mi alungi toate fricile
adunate în mine

chiar şi acum
privindu-te dormind
alături de îngeri
simt deja cum visele tale
au înflorit toate speranţele mele îngheţate

vrei să rămâi primăvara mea
pentru încă o veşnicie?





singurătate şi cafea


ai vrut deodată să fii singură
în mijlocul singurătăţii
chiar dacă în casa ta
demult era doar mirosul amintirilor tale

nici nu ai avut timp să observi
că uşa inimii ţi-a rămas deschisă
că ai plecat desculţă prin ploaie

ai vrut doar să fii singură
udă şi goală
să nu mai ai întrebări
şi să nu mai aştepţi răspunsuri

de aceea în acea zi
ai fost singura femeie goală
pe terasa cafenelei mele
deschisă de atunci
numai singurătăţii tale

uşa...uşa inimii tale
pot s-o închid azi
pe dinauntru?


monolog


ultima bucăţică de lume
tocmai am înghiţit-o
în paharul cu vodcă
şi nu pot să înţeleg
cum s-a salvat ospătarul
care ţipă la mine

şi ce ar trebui să fac
acum când nu mai existăm
decât noi
eu şi el

mă temeam până să ajung aici
că tu vei fi rămas tărâmul meu
şi că ziua în care m-ai părăsit
a fost cea de pe urmă

dar nu poţi fi decât ceea ce gândeşti

ar trebui cred
să salvez lumea din mine
cu încă o vodcă


femeia fatală

eşti incredibil de frumoasă
azi
când toate pietrele dorm
cu faţa în jos
şi mirosul toamnei
s-a aşezat liniştit pe fiecare alee

ar trebui să fii arestată
pentru port ilegal de fericire
şi contrabandă cu zâmbete

iar apoi e chiar inuman
să te plimbi aşa despuiată
arătându-ţi sânii pe rând
tocmai prin parcul în care
pensionarii se îngrămădesc
să-şi încălzească amintirile

chiar dacă tu nici nu ştii
că în urma ta
gospodinele au atacuri de panică
iar bărbaţii devin brusc trubaduri

chiar dacă nu vezi că puştii
aleargă stupizi cu ochii lipiţi
de coapsele tale
tot ar trebui să fii condamnată
în acest stat de drept
pentru simplu fapt că exişti

din culpă



paradoxul tău

tu veneai de dincolo de moarte
şi nici măcar nu îţi aranjasei
părul pentru asta
veneai spre lumină
doar cu o ciocolată
ca şi cum asta o puteai face
în fiecare zi

noi atârnam în balanţa iubirii
privindu-te aşa ca la cinema
fără să ştim că doar dragostea
pentru noi
te purta către înviere

veneai dinspre moarte
sperând să ne poţi renaşte
pe noi
îngerii şi demonii tăi





Zile neinventate


îngropai frunzele
şi te alintai sub soarele crud
era sâmbăta
duminica nu era inventată
iar lunea dintre marţi
şi restul cuvintelor
era înfăşurată încă în
propriile ei amintiri

curgeai atât de firesc
în peisajul sfârşitului de inimi
şi părul tău imens
flutura ca strigătul lui Ahile
peste lumi şi sentimente
doar de tine ştiute

acum taci
deşi n-ai încetat
să cauţi pietre rotunde
prin grădina mea
să râzi de atâtea lacrimi
şi să zbori
în toate zilele neinventate

doar eu sunt mai străin
cu o zi
şi aştept încă împietrit noaptea
să-ţi pot mângâia sărutul




echitate

împărţim sentimentele
şi jumătate din visuri
chiar dacă paşii tăi
sunt mai lungi
cu câteva lacrimi
iar eu de-abia îţi zăresc
amintirile

împărţim lumea
şi tu ai ales noaptea

mai avem puţin
tu vei veni oricum
chiar dacă eu am să uit
să te strig
de pe piedestalul
pe care m-ai lăsat
să număr stelele din privirea ta

împărţim


tâmplarul

un tâmplar de la marginea lumii
tâmplărea într-o zi o poveste
şi doar lemnul cuminte ştia
că în inima lui e tristeţe
ar fi vrut să sculpteze cuvinte
sau să spună povestea cuiva
dar aici demult se oprise timpul
şi viaţa
aşa
învăţase să fie tâmplarul
un ultim tărâm
iar de teama uitării de sine
îşi dorea să îşi facă un drum
pe care copiii din lume
ce în viaţă veni-vor cândva
să ajungă măcar doar o clipă
până în inima sa




mamei

te văd tot tristă
mângâind cărarea
cu palmele însângerate
de amintiri
şi-n fiecare clipă
priveghind mirarea
ţi-i orizontul leac
pentru priviri
doar tu mai ştii
că pasul meu
rămas-a în această tină
şi nicăieri sufletul meu
nu va găsi
precum aici odihnă
te văd mereu în tot ce sunt
şi-ntotdeauna fi-voi lângă tine
şi chiar de nu-s
voi fi mereu
mereu lângă iubire



epidemie

te molipsisei de moarte
şi privirea ta roşie scruta
neverosimil de străin
surâsul meu aranjat
îţi păreau cunoscute toate
mirosul lumânărilor
oglinda cernită
chiar şi cuvintele
spuse pentru a fii spuse
„ce să-i mai faci?”

te molipsisei din cauza vântului
ce legăna moartea
cu fiecare adiere
uţa...uţa

inutil încercasem eu
să amestec cu viaţă
ochii tăi abandonaţi
atât de devreme în Styx

te molipsisei cu moarte
plină de viaţă
şi dragostea mea
nu mai însemna pentru tine nimic
„ce să-i faci?”
răsuna atât de crud
în fiecare ciripit
în fiecare zbor

dar tu
tu nu vrei să ştii
că încă eşti vie






dincolo de cuvânt


am obosit visându-te
iar tu obosită
mă visai gol
în preaplinul inimii tale

trecusem demult dincolo
dar tu continuai să mă simţi
respirând odată cu tine

am obosit
de aceea
am învăţat să tac
chiar dacă par o întâmplare
nimic din ceea ce am fost
nu trebuie să îţi tulbure visul

am obosit visându-te
şi am rămas aşa
dincolo de orice cuvânt





măicuţe în zori

femei ce par icoane
coboară dimineaţa
îmbrăcate în vis
să mângâie altarul
şi prin strane
să-mpartă mirul pentru obidiţi
coboară parcă din lumină
foşnind prin lacrimi şi din rai
aduc cu ele mila şi umilă
le e şi sărutarea tinei pe ce stai
măicuţele mai pot să ne asculte
cu inima spre noi
şi mâinile în cer
pământul de se mai învârte
doar pentru ele încă nu-i mister!






sinucidere


îmi tăiasem venele cu unghiile tale false
şi o făcusem din curiozitatea mea maliţioasă
privind interiorul meu prea abrupt
cum îmi spuneai tu

nici o clipă nu mi-am imaginat
că prin venele mele incolore
circulă doar cuvinte roşii
speram doar să pot muri liniştit
rostul meu fiind epuizat odată cu contul bancar
însă n-am făcut altceva decât să pierd toate literele din mine
pe covorul persan
şi să nu mai pot să îţi spun nici măcar adio

dacă vei mai vrea să ştii ceva despre mine
scutură covorul într-o zi şi adună cuvintele

un puzzle pentru eternitatea ta





tatălui,poet

îţi frământai mustaţa obosită
de parcă în perii ei grizonaţi
s-ar fi aflat toate răspunsurile negăsite
de nici un filozof
semănai cu omul de la salubritate
şi chiar trecusei într-un timp
prin ştatele lor de plată
însă atunci când vorbeai
parcă Dumnezeu îţi aşeza litere în gură
coborâte din stele


de aceea zâmbeai ori de câte ori
noi
te priveam atât de mândri şi uimiţi
atunci când ne lăsai pe cuvinte
să călărim dimineaţa prin Eden




cronica unei zile de vară

te-ai sinucis
singură
într-o duminică
goală fără intenţie
fără să ştii
că dragostea
pe care ai vrut
să o îngrămădeşti
în inima ta clonată
era mult prea ascuţită
la capătul ales

ai rămas brusc uimită
cu câtă uşurinţă alunecai
în asfaltul fierbinte
înaintea credincioşilor
izgoniţi din biserică

nu ai spus nimic
te-ai stins fericită
plină de jumătate
de dragoste
puţin teatral
şi puţin patetic

păcat
vor spune cei mai mulţi
ai fi putut măcar să îţi alegi
o zi ploioasă
asfaltul ar fi rămas curat







balerina timpului


fluierai a duminică
deşi era încă joi
joia neagră
când Iuda îşi număra arginţii
dar tu nu ştiai asta
şi nici nu ţi-ar fi păsat

fluierai a duminică
în fiecare zi
şi făceai piruete largi
într-o lume prea strâmtă
aşa cum te învăţase cândva
bunica în curtea ospiciului

fluierai senină
cu ploaia despicată pe umeri
numărând savant
toate secundele
despărţirii de mine

ar fi târziu acum
să opresc numărătoarea ta infinită
azi
mâine
cândva

dar am să vin
să te văd fluierând a duminică
în fiecare an
joi









o zi în paradis


prin părul tău umbre perechi
dansau fermecate cadrilul
erai întinsă prin soare perfect
răstignind abstinenţi cu duiumul
peste sânii tăi armate de ochi
defilau desculţe-n Gomora
prin nisip te topeai păcătos
aşteptând contopirea cu marea
erai o Elenă regină de bal
eu ca Paris te iubeam în aval
Meneleu se juca cu Ahile şaişase
un regizor stupid fluiera pe terase
o zi se pierdea firesc către noapte
iubito rămâi ... eternitate






lacrima din geamantan


ţi-ai aşezat trecutul în geamantan
liniştită ca o romanţă
şi pentru că mai aveai loc
iar eu nu ţi-am purtat niciodată ranchiună
ţi l-am dăruit şi pe al meu
să le poţi aşeza în vitrină
bibelouri în casa cea nouă
cu sigiliu de firmă

eu doar uimit
te-am privit
o zi întreagă
cum îţi aşezi amintirile
în cutii tot mai mici
şi nu am putut să îţi spun nimic
te teamă să nu te dizolvi şi tu
în mirosul de acetonă


ţi-am dăruit tot
şi soarele intră mai uşor acum
prin fereastra mea

o singură lacrimă
am păstrat

fără intenţie

dar nu ţi-ar fi stat bine
cu două bagaje







Fiicei din vis


atât de mult aş vrea azi
să îţi pot încălzi mâinile
şi să îţi şterg lacrima rebelă
care nu se opreşte niciodată
atunci când ochiul tău se izbeşte
de chipul meu îmbătânit prea devreme
cum gândeşti tu
pentru atâtea câte mai am eu de făcut

atât de rar în ultima viaţă
mai pot să te cuprind
pentru că de aici din raiul meu
cum îi spui tu grădinei din care
ai crescut lângă trandafiri şi petunii
e atât de greu de ajuns până la tine
cea care ţi-ai dorit să viszi lângă cer

te privesc doar ca pe o icoană
tu ai încă mâinile reci
măcar de nu s-ar mai opri monitorul
până când soarele va inunda din nou
acoperişul lumii
unde drapel fără ţară
părul tău flutură numele meu





dor


mi-e dor să-ţi îmbrăţişez cuvintele
legănate de-alint
cuvintele tale roşii astrale
coborâte şoptind
ca apa prin sete
mi-e dor să te visez
ţinându-te de mână
să-ţi ascult inima
şi gândurile fugărite de ploaie
mi-e dor să respirăm
dimineaţa lumina
să cântăm cu cocoşii iubirea

de surâsul tău dăruit mie
în fiecare clipă
din eternitate
mi-e dor







steaua copilăriei


în geamul copilăriei mele
încăpea doar o stea
mereu aceiaşi
minunată mereu

în fiecare noapte senină
se oprea să îmi mângâie fruntea
şi să îmi povestească ceva despre Dumnezeu

pe tata îl împuşcaseră comuniştii
pentru cămaşa lui verde
(singura)
iar mamei nu-i ajunseseră niciodată
mâinile
pentru un geam mai mare

eu îi spusesem Ioana
aşa ca surorii mele
plecată şi ea tot acolo
sus

îmi ştia fiecare gând Ioana
steaua din fereastra mea
cât o nucă

ca o prietenă
ca o soră
mai apoi ca o mamă
când aceasta se duse şi ea

demult mi-am schimbat fereastra
şi viaţa
dar oricâte stele încap acum
în odaia mea
mi-e tare dor de Ioana

steaua copilăriei mele apuse





strigăt



nu de carnea ta care va putrezi
nici de oasele ce-ţi vor rămâne zălog
de gândul tău mi-e dor alergând prin lumină

nu de sărutul infinit
nici de îmbrăţişarea nebună
mi-e dor de liniştea cu care mă scalzi
dimineaţa prin vise

nu de roşul miros viu
aprins în toate nopţile respirate cu tine
mi-e dor
de glasul tău răpit de îngeri smintiţi

nu pe tine te caut femeie
iubirea o strig






tată şi fiu


în fiecare dimineaţă
andrei mă duce la şcoală
îmi împleteşte grijuliu visele
şi nu uită să mă îmbrace
cu speranţa de pe tocul uşii
râde
nu s-a plâns nicodată
de sarcina pe care o are
nici de scapările mele
atunci când încurc realitatea
cu imaginaţia
uneori mă duce la teatru
prin parc la topogane
sau prin librăriile cu miros de eminescu
şi seara îmi povesteşte despre 2012
nu înainte să ne rugăm pentru
toţi taţii fermecaţi de zâna copilăriei

acum trebuie să fug
andrei mă aşteaptă
să cucerim cupa campionilor






Speranţă prin teamă


când mă sufoc de teamă
şi cerul se coboară
strivind acoperişuri
şi cuşti de şobolan
când dăngănit de clopot
mi-e inima ce urlă
şi ochii-n întuneric
se-agaţă de tavan
eu doar o mână slabă
abia mai pot s-aşez
pe fruntea unui înger
băiatul meu
visez
şi-ncet se urcă cerul
lumină prin ferestre
îngerul meu
copilul meu
poate că Dumnezeu
chiar ne iubeşte






Introspecţie



mereu sunt uimit cum poţi tu
urca scările de-andăratelea mai repede
decât toţi colocatarii din această arcă
şi mai ales decât mine
inventatorul trecutului
aş putea fi chiar mântuit
dacă nu m-aş urî atât de mult
pentru că ţi-am dezechilibrat marele zbor
spre Nirvana
continui doar să rămân un voyeur stigmatizat
mirosind a credinţe amestecate cu sângele
virginităţii tale premature
în aşteptarea minunatei întâmplări
chiar sunt buimac de uimeala
cu care urci înapoi privind înainte
şi mă tem cumplit că m-ai putea face
fără să ştiu
mai fericit decât aş putea suporta









dorinţă



te-aş mai deschide şi astăzi floare
uitare
scrisoare
mirare
iubito-paradis-e-numele-tău

curge prin mine dureroasă ninsoare
răbdare
culoare
atât de frumos am zburat amândoi

picuri mici licurici
obosiţi
mistuiţi
amintiri frământate de soare
suflet-furtună-de-mare

ţi-aş mai pune şi astăzi duios
curios
păcătos
sărutul pe buze şi gene
parcă aud şi acum râsul tău
adunând în mine poeme

aş mai pune o dată viaţă
gheaţă
dulceaţă
peste sânii tăi răstigniţi
rătăciţi
părăsiţi
împărţiţi
de căuşuri de palme străine


dar- nimic-din-ce-aş-mai-face-azi
mâine
mereu
nu mai poate ajunge la tine

eşti eternitate





pagini de jurnal (6)


te-am simţit mirosind a iubire
clocită
în mintea ta de o lună sau două
tocmai de atunci când ploua în sufragerie
de la sinuciderea neintratei la facultatea de medicină
mirosea tare
deşi channel stătea călare pe tine la fel de posesiv
ca acela cu care ai fabricat izul mizerabil al trădării

te-am simţit
dar am rămas la fel de tăcut
şi lacrimile
te-am minţit că sunt din tavanul
pe care încercam deunăzi să-l cârpesc
să nu mai picure peste Busuioc tocmai când ne spune
cum va fi mâine pe strada de care eram atât de mândru
că locuim amândoi
cu un scop anume

am tăcut şi am înghiţit chiar şi o bucată de lavabilă
uscată până mi-a venit ideea să dorm pe balcon
măcar să fiu mai aproape de moarte
dacă peste noapte nu voi mai putea să mai plâng











Iubire si iertare


Dumnezeu venise la tine
când ţi-au tăiat buricul

l-ai cunoscut chiar mai înainte
în vise
şi apoi în fiecare zi


doar eu am ştiut
că nu vorbeai singură
îi simţeam lumina în fiecare privire a ta

te-aş fi iubit oricum
în ziua aceea însă
ai venit singură
în ochii tăi lumina se stingea

ştiam că a doua zi vei dansa desculţă
pe un foc aprins de necunoscuţi

nu te-am urât
doar uneori am plâns
atunci când Andrei striga
„mamă”

te-a uitat

Dumnezeu
a continuat să ne viziteze

nu ne-a spus niciodată nimic despre tine
pentru că aştepta încă să îl cauţi
la fel ca şi noi

e seara de Crăciun
nepoţii râd
Andrei cântă cu Dumnezeu

aştept senin
întâlnirea de dincolo
acolo unde te-ai grăbit să ajungi
când ai înţeles ce ai pierdut

nu-i nimic
vom învăţa din nou

altadată











comemorare



de te-am iubit cândva îţi cer iertare
să te urăsc de-aş fi putut
acum această tristă întâmplare
ne răscoleşte ca un început
--------------------------------------


erai frumoasă ca o duminică
de paşte
cu mirosul de cozonaci în priviri
şi sânii plini de vinul împărtăşaniei
surâsul ţi-era încondeiat
aşa ca un ou de pus în vitrină
iar tălpile păreau să te poarte
deasupra colbului

nimeni nu ştie nici acum de ce
sau de unde
dar când ai intrat în biserică goală
de orice prejudecată
timpul s-a oprit câteva eternităţi
să numere cu tine lacrimile
unui trecut pe care l-ai atârnat
fără să ceri voie de urechea dreaptă
a preotului topit şi el ca o lumânare

apoi ai ieşit la fel de goală
iar umbra ta de lumină
a rămas scrijelită pe toate porţile
şi mirosul tău bântuie încă
pe străzi
ca un blestem fericit





Invitaţie

Şi-acum mai sunt de veghe
În jurul Libertăţii
Măreţii daci la Ulpia
Cu inimi ca de leu,
La Haţeg arde încă
Făclii lângă cetate
Se mai aud în noapte
Pocale ce se-nchin
Străine eşti acasă
De vii să ne-onorezi
La Nalat,Colţ,Sălaşu
Ori Mălaieşti să stai
Cu noi s-asculţi istoria
Şi iarba cum ne creşte
Odată cu mândria
La Densus şi Prislop
Faci parte şi împarte
Această bucurie
Cu noi şi ceteraşii
Ce mândrii vor cânta
De s-or pleca şi munţii,
Vestitul Retezat...
E mare sărbătoare
În inimi azi la Haţeg
Şi cântecul ne-aşteaptă...
La drum,nu ezita!














Sentimentele aşteptării




mi-e alb de tine
vara aburindă
fată morgană
curgand printre spice

de tine mi-e galben
dimineaţa în mare
când soarele urcă
la mine în sân
iar visele calde
te strigă şoptit

mi-e atât de roşu
sălbatic
în iatacul meu dalb
respirând praful de lună
şi singur învăţ să mor
colorat de sentimentele
aşteptării